Vineri, într-o frumoasă dimineață mohorâtă, m-am grăbit ca tot omul să ajung la serviciu.
Ce bucurie în inima mea să văd că în stație mă aștepta autobusul Transurban. O adevărată minune. De obicei nu prea le nimeresc, iar în orașul acesta de un occidentalism din epoca de piatră autobusele au același program ca acum 20 de ani. De exemplu autobusul nr 11, vine din ceas în ceas, 12, din ceas în ceas etc. Adevărul este că nu știu de ce ar avea nevoie sătmărenii de autobuse care să vină din 10 în 10 minute sau din 15 în 15, așa cum îi stă bine unui oraș din secolul XXI. Păi chiar așa?!
Deci cum spuneam… lumea stătea cuminte , fiecare la locul lui. Bucuroasă că l-am prins mă sui în el, îmi compostez biletul și astept. Autobusul pornește la fix trecut .
Cînd mă apropii de stația unde trebuia să cobor, mă pregătesc și aștept lângă ușa din fața. Șoferul nu zice nimic deși avea el un gând. Oprește autobusul în stație și dau să ies. Norocul meu că nu m-am repezit plină de elan că îmi spărgeam capul. Distinsul angajat al Transurban, nu deschide ușa, pe urmă m-am gîndit că i-o fi fost omului frig.
Dar gură avea să mă informeze să folosesc ușa cealaltă. Așa că panicată fug să prind deschisă ușa de la mijloc.
Partea interesantă este că nu mi se întâmplă prima dată. Acuma ori sunt eu ghinionistă ori cum dă frigul se îmbolnăvesc și ușile autobuselor. De politețea șoferilor de autobuse nu mai vorbesc. Aș scrie un roman.
