Mântuirea omului (II)

Publicat la data de16 martie 2015 » 1087 Views» De: JSM - redactia » Religie, Stiri Satu Mare
 0 stars
Înregistrare to vote!

bolos

Mântuirea obiectivă este lucrarea divină de mântuire a întregii omeniri în general, care se extinde, în principiu, asupra tuturor persoanelor. Însă, „mântuirea nu înseamnă intrarea în Rai fără voința omului. Ea este un proces organic, o schimbare reală a omului, care trebuie să consimtă și să și-o însușească personal prin voință și fapte bune. Se poate afirma că mântuirea obiectivă a deschis porțile Raiului pentru toți, deoarece toți am fost răscumpărați din robia păcatului strămoșesc și împăcați cu Dumnezeu, dar încă nu am intrat în Rai. Ca să intrăm în Rai este nevoie de acțiunea noastră personală. Această mântuire personală este mântuirea subiectivă” (Pr. lect. George Remete, Dogmatica Ortodoxă, Editura Episcopiei Ortodoxe Alba Iulia, 1996, p. 236).

Tradiția patristică subliniază faptul că, dacă Dumnezeu l-a creat pe om fără voia lui, în schimb, nu-l mântuiește fără voia și participarea lui. Această participare și colaborare reală a omului cu Dumnezeu o arată foarte clar și Sfântul Apostol Pavel prin cuvintele: „cu frică și cu cutremur lucrați mântuirea voastră. Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi și ca să voiți și ca să săvârșiți, după a Lui bunăvoință” (Filipeni II; 12-13). Sfântul Grigorie de Nyssa afirmă: „Suntem după chip prin creație, iar după asemănare ajungem prin noi înșine, prin voința noastră liberă… În creație am primit posibilitatea de a deveni asemenea lui Dumnezeu și, dându-ne această posibilitate, Dumnezeu ne-a făcut pe noi înșine lucrătorii asemănării noastre cu El, spre a ne dărui răsplata pentru activitatea noastră”.

În tratatul său intitulat Despre facerea omului, Sfântul Grigorie de Nyssa arată că “în afară de om nicio altă făptură nu se mai aseamănă cu Dumnezeu”, întrucât omul “are o superioritate vizibilă prin libertatea sa neîngrădită, potrivit căreia el se poate hotărî și conduce singur, în mod liber după voia sa”. Libertatea este cel mai mare dar făcut de Dumnezeu omului: “Cel care a creat pe om cu scopul ca să guste din toate darurile Lui, desigur că nu-l putea lipsi de tot ce era mai scump, de a fi independent și liber”. Însă, “dându-i înfățișarea după asemănarea cu un model de frumusețe deosebită, a explicat cu acea ocazie și destinația precisă cu care a fost adus la viață și rânduit atunci, potrivit rostului activității lui, că toată destinația lui stă în legătură cu voia cea dumnezeiască”. Prin urmare, “Creatorul a dat vrednicie deosebită făpturii noastre prin aceea că, făcând-o după chipul Său, i-a oferit posibilitatea de a se face asemenea cu Sine, dăruindu-i și alte daruri, însă despre cugetare și cunoaștere nu putem spune propriu-zis că ni le-a dat de-a gata, ci ne-a făcut părtași la însăși podoaba firii Sale atunci când a pus în noi chipul Său”.

În fața lui Dumnezeu, omenirea este nu numai un tot, unitar prin fire, origine și scop, ci și o unitate de persoane, adică de existențe distincte unice, libere fiecare în parte. Mântuirea înseamnă, deci, nu numai înnoirea umanității, în general, ci și împroprierea liberă a acestei înnoiri, prin voință și faptă, de către fiecare persoană. Această împropriere se numește mântuirea subiectivă, opinează părintele G. Remete. Mântuirea este restabilirea stării originare a omului și refacerea chipului lui Dumnezeu în om, dar, pe lângă acestea, mântuirea se înalță mult peste darurile anterioare, prin înfierea în Iisus Hristos și prin viața duhovnicească în El, pe care Adam nu le avea, iar în Hristos „harul se revarsă în plinătatea lui, ca har peste har” (Ioan I;16. Vezi: Pr. prof. dr. Isidor Todoran, Arhid. prof. dr. Ioan Zăgrean, Teologia dogmatică, tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., Editura IBMBOR, București, 1991, p. 18).

Mântuirea înseamnă izbăvire de păcate, deoarece vine de la Dumnezeu. Mântuirea, spune Părintele Ilie Cleopa, „s-a făcut neamului omenesc prin sângele lui Hristos, prin jertfa Sa pe cruce, pentru că <<Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți>> ( Matei XX; 28). Hristos poate mântui totdeauna și nu este mântuire prin altul. El poate să mântuiască desăvârșit pe cei ce se apropie prin El de Dumnezeu, căci pururea e viu ca să mijlocească pentru ei (Evrei VII; 25). Condițiile mântuirii sunt: credința dreaptă în Dumnezeu, unită cu toate faptele cele bune și mărturisirea numelui lui Iisus Hristos, căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire. Căci zice Scriptura: <<Tot cel ce crede în El nu se va rușina>> (Romani X; 9-10) și cine va răbda până la sfârșit, acela se va mântui (Marcu XIII; 13). Mântuirea presupune, deci, răbdare”.

Astfel:

  1. Mântuirea este actul prin care Dumnezeu, prin întruparea, răstignirea și învierea Fiului Său, Iisus Hristos, restabilește omul în starea de comuniune personală cu El, dându-i acestuia premisele unei vieți noi, veșnice (Pr. Ion M. Stoian, Dicționar religios, Ed. Garamond, București, 1994, p. 174).
  2. Se disting trei etape sau trepte în procesul mântuirii subiective/personale și anume: pregătirea renașterii omului sau a sălășluirii lui Hristos ori a harului în el (chemarea), renașterea omului în Hristos sau sălășluirea lui Hristos în el prin Taina Botezului și progresul omului în viața cea nouă în Hristos.

Preot dr. Cristian Boloș

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *