Dăruirea lui Dumnezeu

Publicat la data de15 iunie 2015 » 929 Views» De: JSM - redactia » Locale sm
 0 stars
Înregistrare to vote!

cristian-bolos

A fost odată un timp în care omul nu era. Atunci Dumnezeu, plin de iubire, hotărăște să facă un dar frumos lumii: pe om. Omul este creat de Dumnezeu ca o revărsare a iubirii divine în creație, ca o coroană a creației, aparținând atât lumii materiale (prin trup), cât și lumii spirituale (prin suflet). Frumoasă și complexă ființă este omul!
Creatorul nostru este Dumnezeu, chiar dacă noi venim în lume prin doi părinți ca expresie a iubirii lor, coroborată cu iubirea și binecuvântarea Domnului. Prin zămislire și prin naștere, Tatăl nostru ne împodobește cu multe daruri, ne oferă fiecăruia talanții potriviți și necesari în dezvoltarea noastră viitoare pe care îi vom valorifica – în colaborare constantă cu Dumnezeu – de-a lungul vieții, ne dă puterea de a iubi, de a gândi logic, ne dă libertatea de a alege – liberul arbitru – spre a fi direct răspunzători pentru actele săvârșite. Dăruirea presupune conlucrare între om și Dumnezeu, o transformare a fiecărei acțiuni pozitive într-o activtate divino-umană. Libertatea voinței este cea care ne dă posibilitatea de a dărui și de a ne dărui lui Dumnezeu și semenilor, este cea care pune în valoare toate darurile primite din partea Ziditorului, fiind – așa cum se exprimă Sfinții Părinți – titlul de glorie al omului. Ca atare, omul este făcut frumos de către Dumnezeu: frumos și la trup și la suflet, dar se poate urâți pe parcurs, în funcție de faptele sale. În acest context se pot stabili următoarele corelații: om frumos-dar frumos-fapte bune (prin fapte bune omul devine un dar frumos); om urât-dar urât-fapte rele (prin fapte rele omul devine un dar urât). Nu este vorba despre o urâțenie trupească, ci de una interioară, care poate schimonosi și chipul. Însă, omul deviat de la frumusețe și devenit urât prin alegerea sa, se poate înfrumuseța. De fapt, aceasta este voia lui Dumnezeu: revenirea la frumosul originar.
Dacă Dumnezeu ne oferă tot ceea ce ne trebuie spre a reuși în viață, noi, oare, ce-I putem dărui lui Dumnezeu în schimb? Pe noi înșine, într-o dovadă de iubire totală, pentru a atinge fericirea posibilă pe pământ și fericirea deplină în eternitate. Este vorba despre o dăruire conștientă, cu deplină responsabilitate și dintr-o pornire liberă. Ne dăruim pe noi înșine lui Dumnezeu, de bunăvoie, fără nicio constrângere survenită din exterior. Această dăruire nu se întemeiază pe frica de Dumnezeu. Nu trebuie să-ți fie frică de Dumnezeu din moment ce știi și simți cu toată ființa ta că El este însăși IUBIREA. Eu spun că trebuie să-ți fie frică de păcat și de ceea ce naște el în tine. Păcatul atentează la ruperea legăturii tale iubitoare cu Dumnezeu și cu oamenii. Frica de păcat ar trebui înțeleasă astfel: păcatul trebuie înfruntat, învins și înlocuit prin bine. A fugi de păcat fără a te căi sincer pentru el este un non-sens. Căința este o altă manifestare a dăruirii tale lui Dumnezeu. Prin căință recunoști că Dumnezeu te iartă pentru păcatele comise și că El îți redă puterea de a merge mai departe pe drumul sinuos al vieții, eliberându-ți conștiința de toate sentimentele de vină care îți cauzau suferință anterior.

Dumnezeu ni Se dăruiește nouă

El participă activ la toate etapele vieții noastre, ne întărește în necazuri și ne împărtășește bucuria, ne mustră când greșim spre a ne îndrepta și schimba viața în bine, ne iartă și ne reprimește la Sine prin căință, pătrunde în ființa noastră prin Sfânta Împărtășanie, oferindu-ne liniște, siguranță și statornicie în credință. Însă, toate aceste lucrări văzute ale lui Dumnezeu nu se petrec fără aportul nostru. Este nevoie de o deschidere din partea noastră, de o participare la fiecare acțiune divină, de o dăruire continuă, pe viață. Nu putem spune: la tinerețe îmi trăiesc clipa în plăcere și păcat, iar la bătrânețe mă voi îndrepta, stând mai mult timp în biserică, rugăciune și post. O astfel de gândire este o dovadă de naivitate din partea unui om înzestrat cu rațiune. Oare, ajungem la bătrânețe? Oare, vom mai avea timp de îndreptare? De aceea, mi se pare justificată opinia lui Nicolae Iorga: “în viață pierdem ani, iar la moarte cerșim o clipă”. Dacă dorim ca în veșnicie Dumnezeu să ne primească la sine, dăruindu-ni-Se, se impune ca noi să I ne dăruim în timpul vieții pământești. Nu trebuie neapărat să trăiești în mănăstire, în singurătate, închis în casă pentru a I te dărui lui Dumnezeu. Poți face acest lucru și trăind în familie, în societate. Prin orice activitate, pătrunsă de duhul iubirii, prin muncă, luptă, jertfă, uneori prin durere, te dăruiești lui Dumnezeu și oamenilor, fiind lumină din Lumină. De altfel, ne dăruim lui Dumnezeu, dăruindu-ne semenilor. A dărui ceva cuiva înseamnă a da ceva fără niciun regret ulterior, cu o bucurie nemărginită, convins fiind că ai făcut ceea ce trebuia. Dacă Dumnezeu ne dăruiește totul, noi, la rândul nostru, să-I dăruim totul, adică pe noi înșine, pe viață: în viața pământească și în viața veșnică și fericită.

Preot dr. Cristian Boloș

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *