vineri, martie 29, 2024
AcasăOpinie Sorin OrosSorin Oros: Vama Veche și Vama Nouă!

Sorin Oros: Vama Veche și Vama Nouă!

oros-1

Motto: „Din Mamaia-n Vama Veche,

               Toți pun vamă și îți spun:

               Ai un trup fără pereche,

              Ori dai vamă, ori ți-o pun!”   Vasile Iușan

Iată, zăbovesc pentru a doua săptămână, la rând, pe acest subiect… marin! Fac asta deoarece mă doare. Mă doare ideea de a distruge ceva ce a fost frumos, de a „civiliza” un loc sălbatic care, astfel, își pierde farmecul și nebunia. Mă doare să văd un loc în care „frumoșii nebuni ai marilor orașe” – studenții și artiștii – își trăiau și consumau arderile interioare.

Merg în Vamă din anul 1999, de 17 ani. La început a fost doar satul, cu casele lui joase, amărâte, din chirpici, și cu lut în loc de podea. Pe plajă, ciulini, scaieți, mărăcini și cicoare. Exista o singură terasă, Dobrogeanul. Turiștii, cu corturile pe plajă sau găzduiți de gazdele găgăuze. Pentru cine nu știe trebuie spus că Vama Veche a fost un sat locuit de găgăuzi, atestat la 1811. Era un sat pescăresc care se numea Șerpăria, în limba găgăuză. Acum se poate numi liniștit, Babilonia. În 17 ani, satul pescăresc s-a transformat într-un orășel, pe timpul verii. Au apărut pensiuni, restaurante, terase, șhaormării, gogoșării, farmacii, sucării, berării, patiserii, tarabe cu suveniruri kitsch-oase, și magazine cu articole de plajă (plasticării). Acum fiecare băștinaș își transformă curtea în camping ad-hoc, putând fi zărite, printre roșii și tărtăcuțe, corturi, din care noaptea se aud jalnice sforăituri, gemete pasionale ori pârțuri caraghioase. Unii aleg să doarmă direct pe asfalt, urmare a excesului de lichid bachic îngurgitat printre dilematice frământări filozofice. Dar ăștia fac parte din farmecul și poezia Vămii! Ceea ce nu are niciun farmec, însă, și e departe de a fi o poezie, sunt cele trei hoteluri de pe plajă, dintre care două de 4*. Acestea sunt situate de la kilometrul zero (strada Ion Creangă, care dă în mare!) în dreapta, spre bulgari. Practic, Vama e împărțită în două de strada ce-i poartă numele autorului Poveștii Pulii! Nici nu se putea găsi un nume mai potrivit pentru acest kilometru zero, locul unde se deapănă toate poveștile Vămii. Seara, aici se adună fachiri care jonglează cu flăcările, folk-iști nițel afoni, dar perseverenți și constanți, fete superbe, ca niște erinii din basme care te îmbie la  îmbrățișări contra unui leu, artiști care împletesc cozi colorate, celebrul rock-er șchiop, în haine din piele, care cântă gutural, din suflet și caraghios, la fel de celebrul cowboy pescar, care pescuiește, cu sârg, bani prinși în undița întinsă printre privitori și studenți ardeleni care-ți oferă, cu trei lei, o sută de pălincă. Nimeni nu știe, însă, dacă e originală sau dacă e înmuiată în sărata apă de mare… Aici e locul de promenadă unde, spre seară, apar „plasticienii” din stațiunile sindicaliste să vadă… Diavolul! Au auzit toți că la Vamă e chintesența dezmățului, că aici lumea se droghează, bea și se fute, în draci, cu draci, printre draci, cu cracii-n aer, cu cracii-n nisip sau cu ei în spumele mării, și vin să vadă fenomenul. Vor să vadă totul pentru a nu muri proști. Își trag plasticurile pe ei (șlapi, unii chiar ciorapi albi!!!, șorturi înflorate, maieuri sau tricouri fosforescente!), țoapele stau cocoțate pe tocuri și au atârnate de umeri câte-o poșetă din piele de șarpe de plastic, belind ochii la tot ce mișcă-n jurul lor. Își dau coate, arătând câte-un drac mai ciudat și, unele mai curajoase, îl imortalizează cu celularul scos iute de pe buca plastificată cu celulită. Chiar dacă cerul Vămii e luminat doar de „stele fără nume”, un privitor neutru își dă seama cine e băștinaș vamaiot… sezonier și cine e „plastician” sindicalist venit la „draci”. În ultimii ani, ăștia din urmă au ales să vină și ziua în Vamă. La plajă, adică. Și cum plasticul pe care-l poartă (e mai ieftin decât pânza, inul sau  cânepa!) se topește de la soare, acesta a ajuns să le penetreze și creierele. Astfel, cu cerebelurile plastificate, acești „plasticieni” de doi bani acaparează, încet-încet, plaja și ne fac părtași la feliile de viață căcăcioasă pe care o poartă în cârcă. Urlă, râd zgomotos, uneori se ceartă, și ignoră orice viețuitoare, umană și normală, din jurul lor. Ei sunt singuri, ei sunt doar ei cu ei. Sau „decât” ei cu ei. Doi ani la rând am avut ghinionul să ascult frământările unei familii din Sud. Erau opt: mamaie, tataie, mamă, tată, fiică 1, fiică 2, Costel și Dorel (văd că la olteni e tare des folosit numele Costel și Dorel! Prietenii știu de ce!). Toți în plastic, pe plajă la nudiști! N-am să înțeleg niciodată ce căutau ăștia acolo, dar am aflat cum le-au ieșit colții din gingii, fiicei 1 și fiicei 2, și cum e mălaiul la ei în sat. Am mai aflat că „ceilalți mai doarme la cameră” și că „decât eu cu Costel am venit să ocupăm loc la apă”! Apoi am aflat că mama i-a interzis fiicei 2 să se uite la „oamenii care sunt în pielea goală”… Subit am încercat să mă pun în pielea fiicei 2 și mă întrebam unde să-mi arunc privirea!? Peste tot penisuri, scroturi, labii, țâțe, cururi! Decadență, desfrâu, dezmăț… Degringoladă! Singura soluție era nisipul. Dar fiica 2 nu era, clar, struț! Am compătimit-o pe biata copilă, dar mai apoi, când a început să urle că vrea clătite, am urât-o. Umflata mamaie, prăjită ca un rac opărit s-a oferit să-i îndese-n stomac un covrig cu sare pe post de clătită cu gem de caise. Mă-sa fiicei 2 s-a ofuscat! „Las-o mamaie, că nu moare fără clătită!” Avea dreptate, nu murea. Dar ne-a omorât pe noi, cei de pe lângă ei, care eram în pielea goală și care vorbeam între noi, cu discreție, fără să audă familia mamaiei urările din suflet. Nudiștii nu urlă pe plajă, niciodată. Dar tare mă tem că, încet-încet plaja noastră de la „Bibliotecă” se va umple de „plasticieni” cu copii, cățel și purcel. Și de bucureșteni de week-end, care beau șampanii pe nisip, țipă unii la alții, vorbesc la telefon încât să audă și turiștii de la Balcic convorbirea, își aduc câini lățoși care, abia ieșiți din Pontul Euxin, ignoră orice urmă de „educație” și fug nonșalant peste cearșafuri, ființe umane, cărți, prosoape, etc. Bănuiesc că acele trei hoteluri amintite mai sus s-au construit pentru ei. Ăștia nu au față de „cortiști”, de vamaioți. Sunt corporatiști, oameni de afaceri tineri, pițipoance analfabete care chițcăie tâmp, tatuate și fardate ca pe catwalk,  care-au fost aduse la mare de băieții cu bani pe post de „înlocuitor de labă” sau de „loc de deversat lichidul seminal”. O oroare!

Cum spuneam, strada ce-i poartă numele autorului Poveștii Pulii împarte Vama în două. Spre Nord, înspre 2 Mai se mai regăsesc urmele spiritului liber, păcătos, cu farmec și poezie, iar, dincolo, înspre bulgari, e Vama Nouă! Lux, plastic și mizerie umană! Poate în câțiva ani Vama Veche se va numi Vama Nouă! Sau, dacă păstrăm denumirea găgăuză îi putem spune Șerpăria Nouă. Asta deoarece oamenii au ajuns să mișune ca șerpii. În solzi de plastic și cățărați în cuiburi de 4*. Iar șerpii ăștia au obiceiul să puiască anual!

Sorin Oros

- Advertisment -spot_img

Cele mai populare

Comentarii recente