„Mi-a rămas întipărit adânc în suflet, mărturisește Înaltpreasfințitul Justinian Chira, într-un amurg, când privirea mi se pierdea departe-n zări, un orășel învăluit într-o mantie de liniște și uitare. În ultimele raze ale soarelui, clădirile scunde se profilau pe cerul auriu, înmărmurite parcă de vraja unui vis, plin de melancolie. Departe, peste aceasta, plutea armonia plină de suavă dulceață a clopotelor unei biserici, care cântau atât de melodios, încât nu mi-a fost dat să aud un glas mai dulce pe lume.
Toate cele din jur picurau de cucernicie și, pe aripi de bucurie, sufletul se înălța spre alte lumi, mai pline de lumină și pace. În clipa aceea am înțeles, mai bine ca oricând, menirea sfântă a Bisericii pe pământ și, dimpreună cu Psalmistul, am strigat: Cât îmi sunt de iubite locașurile Tale, Doamne al Puterilor, dorește și se sfârșește sufletul meu spre curțile Domnului, spre altarele Tale, Împăratul meu și Dumnezeul meu. Că mai bună este o zi în curțile Tale și mai bine să fiu lepădat în casa Domnului meu, decât să locuiesc în locașurile păcătoșilor (Psalmul 83).
Glasul clopotelor le îmbrăca pe toate într-o lumină ce nu avea nimic pământesc. lIuminare și trâmbiță ce cheamă la viață întru sfințenie făptura – care până acum, plină de dor, suspină cu suspinuri negrăite – era acel glas. Și rouă cerească era, care picura stropii de îmbucurătoare nădejde, peste o lume ce plutește pe margini de întunecoase prăpăstii, câtă vreme vor dăinui și nu vor fi distruse arsenalele distrugătoare de pe planeta noastră.
Dar nu numai acum, ci întotdeauna, noi, creștinii, nu vom putea îndeajuns prețui lumina pe care Sfânta Biserică a lui Iisus Hristos a împrăștiat-o pe pământ! Câte n-a făcut Ea pentru credincioși? În vremuri de demult Ea a fost palatul săracilor, Ea a inițiat poporul dreptcredincios în sentimentul binelui și frumosului. Ea a fost marea școală care, pe lângă învățătura despre Dumnezeu, a slujit și arta și poezia și muzica. Biserica s-a făcut punte între pământ și cer, între vremelnicie și veșnicie, a deșertat în inimile noastre lumina de har și pace cerească din harul și pacea lui Iisus Hristos, care umple ființa omenească de atâta bucurie negrăită, pe care nu o poate pricepe, nici gusta – chiar de ar stăpâni toate bogățiile pământului – cel ce nu-L știe pe Hristos.
Sub cupolele sale divine, niciodată nu s-a făcut deosebirea de om și om, ci Ea, prin legile ei divine, a propovăduit deplina înfrățire între fiii pământului, condamnând sclavia, condamnând nedreptatea, sfințind hărnicia și munca, ca pe cele mai sfinte virtuți, dând binecuvântarea de mamă și pruncului din leagăn și patului de nuntă. Iar când umbrele înserării și ale morții se lasă peste pleoapele ostenite ale omului, în mâna acestuia pune toiagul nesmintit al nădejdii în viața ce nu are nici plâns și nici durere, ci bucurie fără de sfârșit.
Așadar, Biserica creștină nu e o casă de adunare numai, ci e însăși Golgota mântuirii noastre, e grădina cu răcoroase umbre, unde e mormântul cel plin de viață și lumină al lui Hristos. Ea nu e o instituție numai, ci Ea e viața nouă cu Hristos și în Hristos, condusă de Duhul Sfânt; Ea este adevărul și adevărul e Duhul Bisericii și, până la sfârșitul veacurilor, ca o corabie a mântuirii, își va împlini menirea Ei, plutind peste valurile spumegânde ale acestei vieți, culegând sufletele ce vor să se prindă în ancorele Ei salvatoare, spre a le duce la limanurile de fericire și odihnă ale păcii veșnice” (Episcop Justinian Chira, Harul și Adevărul, Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului, 1996, pp. 107-108).
