Sfânt, prin excelență, este numai Dumnezeu, Care ne îndeamnă pe toți să ne străduim a ne asemăna cu El: “Fiți sfinți, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt” (Levitic XIX; 2) și “Fiți, dar, desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Matei V; 48).
Potrivit învățăturii de credință, Biserica lui Dumnezeu acordă o cinstire deosebită unora dintre fiii ei, care s-au mutat din Biserica luptătoare, de pe pământ, în cea triumfătoare, din cer, pentru că au trăit în gradul cel mai înalt după voia Domnului sau au primit martiriul pentru dragostea lui Hristos. Sfinții sunt oameni care, renunțând la toate și luându-și crucea, încă din viața lor pământească au bineplăcut lui Dumnezeu, iar după moarte au fost învredniciți de o parte din fericirea veșnică, pe care în mod deplin o vor primi numai după Judecata de Apoi. Pentru viața lor virtuoasă, pentru suferințele îndurate în apărarea credinței creștine, pentru dragostea lor față de Dumnezeu și față de semeni, ei sunt numiți prieteni sau casnici ai lui Dumnezeu, precum și judecători ai lumii (Ioan XV; 14, Efeseni II; 19, Matei XIX; 28. A se vedea Pr. prof. dr. Isidor Todoran, Arhid. prof. dr. Ioan Zăgrean, Teologia dogmatică, tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., Editura IBMBOR, București, 1991, pp. 286-291).
Din nefericire, societatea actuală pierde din vedere rolul pe care Sfinții trebuie să îl aibă în viața spirituală a fiecărei persoane. De aceea, e absolut necesar să conștientizăm faptul că Sfântul este un om îndumnezeit, un om deplin, ajuns la vederea și cunoașterea lui Dumnezeu, trăind sub adierea harului dumnezeiesc, transfigurat prin răsfrângerea luminii Taborului asupra sa; este o persoană care părăsește efemerul în dorința accederii spre Dumnezeu, unind Cerul cu Pământul. “Singurii oameni care nu pot fi suspectați că se înfioară în fața morții sunt Sfinții”, afirmă Petre Țuțea (322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea, cu o prefață de Gabriel Liiceanu, ediția a III-a, Humanitas, București, 2004, p. 98). Pentru ei moartea nu reprezintă o teamă, ci o bucurie care le mijlocește întâlnirea cu Dumnezeu, pe Care L-au căutat întreaga lor viață, prin rugăciune neîncetată.
Și în zilele noastre trăiesc Sfinți; sunt chiar lângă noi și printre noi, dar, din nefericire, nu îi vedem sau nu îi recunoaștem, deoarece atașamentul nostru exagerat față de pasiunile trupești ne obturează vederea, nu ne permite să ne detașăm de această lume palpabilă, ca să ne apropiem de Dumnezeu pentru a trăi cu El și în El. Sfinții sunt oameni în care Duhul Sfânt-Dumnezeu este prezent și astăzi. Sfințenia este un drum lung și anevoios, pe care îl parcurgem în fiecare zi prin faptele noastre bune. Sunt sfinți cei care luptă până la sfârșitul vieții, cei care nu-și pierd nici un moment nădejdea în ajutorul dumnezeiesc, cei care știu să se ridice după fiecare cădere și insucces, pentru a o lua de la început, plini de iubire și speranță. Asemenea Sfinților pe care îi admirăm, cărora le cinstim icoanele și moaștele, să ne istovim în săvârșirea faptelor bune, deprinzând arta rugăciunii, umplând candela vieții noastre cu undelemnul credinței vii, lucrătoare prin iubire față de Dumnezeu și de semenul nostru, dobândind harul Sfântului Duh.
“Apropierea noastră de Cel Sfânt, scrie Sfântul Vasile cel Mare, se face prin sfințenie. Dacă voiești să fii totdeauna fiu al Celui Sfânt, atunci sfințenia să te adopte!” (Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuiri la Psalmi, Omilie la Psalmul XXVIII, cap. 1). Toți suntem chemați la sfințenie. Prin urmare, să pornim cu râvnă la luptele cele pentru virtute, ca să ne putem bucura și de bunătățile cele făgăduite. Sfințenia e unită și cu pacea, fiindcă Dumnezeu dorește ca noi să trăim în armonie în familie, la locul de muncă, în societate, să fim buni, blânzi și iertători. Totodată, întrucât viața petrecută în curăție cere jertfă de sine, să iubim Crucea lui Hristos, silindu-ne, aidoma Sfinților, să ducem viața Celui Răstignit, chiar dacă “a sluji lui Hristos înseamnă suferință… Eu nu zic să fim ca El, căci cine poate fi ca El, ca Mântuitorul? Dar măcar, cât de cât, să mergem pe urma pașilor Lui”, afirmă Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa (Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Ediție îngrijită la Mănăstirea Diaconești, Editura Bonifaciu, Bacău, 2009, pp. 5, 244).
Preot dr. Cristian Boloș
