Importanța lumânării în viața spirituală a creștinilor

Publicat la data de27 noiembrie 2014 » 897 Views» De: JSM - redactia » Religie
 0 stars
Înregistrare to vote!

Una dintre materiile întrebuințate în cult și unul dintre darurile aduse de către credincioși la biserică și pentru biserică este lumânarea, constituind o jertfă adusă lui Dumnezeu.

Prin definiție, lumânarea este un obiect cilindric, de diferite dimensiuni, din ceară sau din anumiți înlocuitori ai acesteia, prevăzut în mijloc cu un fitil, care, aprins, produce lumină. Părintele profesor Ene Braniște ne spune că lumânarea a fost întrebuințată în cadrul cultului de la începutul creștinismului, fiind privită ca jertfă și simbol, întrucât ea simbolizează pe Dumnezeu, Care ne dă viață și ne luminează în toate căile noastre. Ea exprimă bucuria, perfecțiunea, lumina divină. În biserică se utilizează, de preferință, lumânări de ceară, provenind de la albine, din flori. Albina este privită ca tip al virginității, al curăției și al hărniciei. Albina pregătește ceara din flori, iar omul realizează lumânările din această ceară, ceea ce înseamnă că lumânarea este o jertfă autentică adusă lui Dumnezeu din partea creației Sale. Este un semn că întreaga creație aduce laudă lui Dumnezeu, este un semn că toate provin din/de la Dumnezeu și se întorc la Dumnezeu, Creatorul și Proniatorul tuturor. În contextul progresului înregistrat în societate în domeniul tehnicii, în biserici se mai folosește și lumina electrică (candele pe bază de curent electric, becuri ce imită forma lumânării), dar, ne spune părintele Braniște, “este bine să lăsăm în seama lumânărilor și a candelelor tradiționale lumina în sens religios sau ca simbol de cult”.

Necesitatea prezenței lumânării/sfeșnicului în casa lui Dumnezeu/biserică

Reiese din porunca dată de El lui Moise: “Să poruncești fiilor lui Israel să-ți aducă untdelemn curat pentru luminat, stors din măsline, ca să ardă sfeșnicul în toată vremea, în cortul adunării… Sfeșnicul îl va aprinde Aaron și fiii lui, de seara până dimineața, înaintea Domnului. Aceasta e lege veșnică pentru fiii lui Israel din neam în neam” (Ieșire XXVII; 20-21), dar și pentru creștinii Legii celei noi. De asemenea, tot lui Moise Dumnezeu îi recomandă: “Vorbește cu Aaron și-i spune: când vei pune candelele în sfeșnic, ca să lumineze partea cea dinaintea lui, să aprinzi în el șapte candele” (Numeri VIII; 2). În Templul lui Solomon întâlnim zece sfeșnice “de aur curat înaintea Sfintei Sfintelor” (III Regi VII; 49). Domnul Iisus Hristos rostește “pilda celor zece fecioare” (Matei XXV; 1-13), din care reiese că așteptarea continuă a Mirelui se săvârșește cu candela/lumânarea în mână, reprezentând lumina faptelor bune, harul Duhului Sfânt. Întrucât nu știe nimeni “ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului” se impune o pregătire perpetuă din partea noastră. Constatăm prezența lumânărilor (luminilor) și în Troa, unde Sfântul Apostol Pavel, după ce a săvârșit “frângerea pâinii” (Sfânta Euharistie), a predicat până la miezul nopții (Fapte XX; 7-8). La începutul creștinismului erau persoane special însărcinate să aprindă lumânările în biserici, așa-numiții acoluți.

Se obișnuiește ca lumânările să fie sfințite de către slujitorii Altarului cu prilejul praznicului “Întâmpinării Domnului” (2 februarie), care în popor se și numește “Ziua cu lumina”. De aceea, e indicat să luăm lumânările din biserică, fiindcă ele sunt și un dar adus bisericii, ca lăcaș de închinare, din partea creștinilor. Lumânările se așează în sfeșnice pe Sfânta Masă (în Sfântul Altar), dar și la proscomidiar (locul în care preotul pregătește darurile de pâine și vin pentru Sfânta Liturghie, care se vor preface în Trupul și Sângele Domnului). Sfeșnicul este un suport pentru lumânări, fiind prevăzut cu unul sau mai multe brațe, având diverse conotații. De exemplu, sfeșnicul cu un braț ne conduce cu gândul la unitatea Dumnezeirii (un Dumnezeu în trei Persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt), cel cu două brațe la cele două firi (omenească și dumnezeiască) ale Mântuitorului Iisus Hristos, cel cu trei brațe la Sfânta Treime, cel cu șapte brațe la cele șapte Taine ale Bisericii (Botez, Mirungere, Spovedanie, Împărtășanie, Maslu, Cununie, Preoție) sau la cele șapte daruri ale Duhului Sfânt (al înțelepciunii, al înțelegerii, al sfatului, al tăriei, al cunoștinței, al bunei-credințe, al temerii de Dumnezeu; Isaia XI; 2-3) etc.

Fiecare serviciu divin din cadrul cultului este însoțit de lumânare. Aceasta este prezentă în mâinile preoților și ale credincioșilor la slujba din noaptea Învierii (Lumina Sfântă), la înconjurarea bisericii, dar și la toate slujbele din Săptămâna Luminată, fiindcă Hristos Cel înviat este Lumina prin excelență, este prezentă la Sfânta Liturghie, la împărtășirea credincioșilor, la Sfintele Taine, la Vecernie, la Utrenie, la Sfeștanie, la procesiuni, la căpătâiul muribundului (având credința că lumina aprinsă a acelei lumânări va lumina drumul sufletului spre Împărăția lui Dumnezeu), în sfeșnice la înmormântare (de pildă, în sec. IV, Sfântul Grigorie de Nyssa, vorbind despre înmormântarea surorii sale, Macrina, scrie: “Pe o parte și pe alta, mergeau înaintea noastră, în ordine obișnuită, nu puțină mulțime de diaconi și clerici mai mici, care purtau în mâini făclii de ceară”), la parastase, pe morminte, în locuri special amenajate în biserici (pentru cei vii și pentru cei adormiți întru Domnul, dovadă că Hristos este adevărata lumină a oamenilor în viața pământească, dar și în viața de după moarte) ș.a.m.d. Lumânările sunt des folosite și la “Liturghia Darurilor mai înainte sfințite”, care se oficiază în timpul Postului Mare, acesta fiind o perioadă în care ne pregătim trupește și sufletește pentru praznicul praznicelor, adică pentru Învierea Domnului. Dacă la Liturghia Darurilor privim lumânarea arzând, la Înviere vom vedea însăși Lumina lumii, pe Hristos înviat din morți, răspândind lumină pretutindeni și dând viață tuturor. La Botez și la Cununie, nașii țin în mâini lumânări aprinse, arătându-se prin aceasta că ei, în calitate de părinți spirituali, au menirea de a călăuzi și lumina calea în viața finilor prin viața lor pilduitoare, luând lumină din lumina lui Hristos.

Creștinii aprind lumânări și acasă când se roagă, având credința că Hristos-Lumina le luminează mintea pentru a se putea ruga cu toată atenția, pentru a se putea concentra la maximum asupra dialogului intim cu Dumnezeu, fiind ajutați să învingă mai ușor gândurile rele și necurate care apar la nivel mental, în câmpul conștiinței. Indiferent de timpul și locul în care aprindem lumânarea sfințită, lumina acesteia reprezintă lumina lui Hristos. Domnul Hristos este „Lumina lumii” (Ioan VIII; 12). El este Lumina adevărată spre care tindem în veșnicie și, totodată, este Cel Care ne călăuzește spre această Lumină, ferindu-ne de rătăcire. Lumina lumânării constituie și un semn al poziției verticale a creștinului în raport cu Dumnezeu și cu semenii. De ce? Pentru că oricum am ține lumânarea, flacăra tinde mereu în sus. Însuși termenul grecesc „antropos” (om) înseamnă privitor în sus, spre Cer, spre Dumnezeu. Ca atare, să ne lăsăm călăuziți de această lumină pentru a ajunge întru Lumină.

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *