Expresia „Dacă nu te respecți pe tine nu poți să-i respecți pe ceilalți sau dacă nu te poți iubi pe tine însuți, nu poți iubi pe nimeni” este folosită frecvent. Totuși, pentru mulți oameni, a se respecta și iubi pe sine rămâne o vagă noțiune care, deseori este folosită doar în sens material.
„Copilul rănit” din fiecare dintre noi conține tipare emoționale de afecțiuni și răni din copilăria și adolescența noastră, tipare ale amintirilor dureroase, ale atitudinilor negative și ale imaginilor de sine disfuncționale, tipare ale dezamăgirilor, decepțiilor și suferințelor emoționale. Frica de abandon devine gelozie, abuzul sexual devine o disfuncționalitate sexuală. O imagine de sine negativă ca și copil poate deveni mai târziu sursa unor disfuncționalități precum anorexia, obezitatea, alcoolismul și alte dependențe cum ar fi frica obsesivă de eșec. Aceste tipare pot produce multe daune relațiilor noastre emoționale, vieții noastre personale și profesionale precum și sănătății noastre. A te iubi pe tine însuți începe prin confruntarea cu această forță arhetipală din interiorul psihicului nostru și prin înlăturarea autorității pe care ”copilul rănit” o are asupra noastră. Rănile nevindecate ne fac prizonierii trecutului nostru. A fi vindecat sufletește înseamnă a putea din nou să-ți lași viața condusă de vocea inimii care vorbește limbajul iubirii și compasiunii, deschiderii, sincerității, iertării și altruismului. Nu este de mirare că în societatea actuală sunt puțini cei cu adevărat vindecați sau sănătoși din punct de vedere sufletesc. Mulți, foarte mulți dintre noi trăiesc zi după zi cuprinși de ură și regrete. Își urăsc serviciul, detestă modul în care familia și prietenii îi tratează, dar ce este mai grav se urăsc pe ei înșiși. La baza acestui sentiment de ură stă lipsa de respect față de ei înșiși, nu se apreciază găsind mereu lucruri de care să se plângă și de care să nu fie mândri fie că este vorba despre aspectul fizic, stilul de viață, familia, prietenii. Sentimentul de a valora ceva este cel mai important. În momentul în care acest sentiment dispare, viața noastră nu mai are sens, suntem ca niște bărci care plutesc în derivă fără port de sosire, suntem lipsiți de orice putere și avem senzația că viața nu are nici un rost. Din această cauză trebuie să avem un respect de sine ridicat, să avem încredere în propriile noastre forțe chiar dacă uneori vom mai și greși sau eșua într-un anumit obiectiv. Unii încearcă să câștige respectul făcând exact ce fac ceilalți chiar dacă asta înseamnă să se mintă pe ei înșiși și să își piardă valorile personale. Devin duplicitari, încearcă să arate bine la exterior, dar interiorul lor, modul în care se comportă, nu corespunde cu exteriorul, iar pentru cei din jur contează caracterul. Stima de sine reprezintă valoarea personală și competența asociată de către un individ imaginii pe care o are despre propria persoană. Un nivel ridicat al stimei de sine se asociază de obicei cu o bună stare de sănătate mintală.
Stima de sine poate fi afectată de starea precară a sănătății, evenimente de viață negative precum pierderea locului de muncă sau divorțul, relații deficitare cu cei din jur și un sentiment general de lipsă a controlului. Acest sentiment este prezent mai ales la persoanele care au fost victime ale abuzului emoțional, fizic sau sexual sau care sunt discriminate.
Adesea stima de sine scăzută își are originea în evenimente traumatice ale copilăriei precum separarea prelungită de părinți, neglijarea sau abuzul. Stima de sine scăzută poate predispune persoana afectată să dezvolte o tulburare mentală care odată instalată, va contribui la rândul ei la deteriorarea stimei de sine. În unele cazuri, stima de sine scăzută este un simptom al tulburărilor psihice, cum se întâmplă în depresie. Relația dintre stima de sine scăzută și tulburările mintale este complexă și o persoană care suferă de o tulburare psihică are un risc mai mare de a dezvolta pe termen lung o stimă de sine scăzută. Cei care au o stimă de sine redusă au tendința de a vedea lumea ca pe un loc ostil, pe ei înșiși considerîndu-se victime. În consecință, tind să se închidă în ei în loc să se afirme și să își exprime părerile. Astfel, ratează experiențe folositoare și oportunități și au sentimentul că nu au puterea să schimbe nimic în viața lor. Acest mod de a vedea lucurile le reduce și mai mult stima de sine, ajungând să fie prinși într-un cerc vicios care le slăbește progresiv încrederea în forțele proprii. Modul în care ne percepem propriile noastre caracteristici fizice, emoționale, cognitive, sociale și spirituale depinde de gradul de autostimă, autoapreciere, autorespect, autoacceptare pe care îl avem. Astfel, dacă ne acceptăm pe noi înșine, dacă ne apreciem pentru ceea ce facem bine, aceasta contribuie la autorespectul și încrederea în sine, dacă acceptăm că avem și slăbiciuni fără să ne criticăm în permanență pentru ele, aceasta constituie baza toleranței față de sine și, implicit, față de alții, putem trăi confortabil din punct de vedere emoțional. Este bine să existe mereu un echilibru între autoapreciere și autocritică, nici una din cele două extreme nefiind eficientă. Cel care se laudă prea mult este, în cele din urmă abandonat de către ceilalți, iar cel care se autocritică exagerat provoacă celorlalți fie sentimente de milă, de vină, fie un sentiment de superioritate, atrăgând de la sine alte critici. Imaginea de sine ne influențează comportamentele. Când ai o imagine de sine bună îți poți îndeplini obiectivele pentru că, o imagine de sine bună îți dă entuziasm, energie și determinarea necesare pentru acest lucru iar obstacolele sunt percepute ca provocări ce trebuiesc depășite pentru atingerea obiectivelor. O imagine de sine bună te face să relaționezi armonios cu ceilalți, prin atingerea obiectivelor poți avea performanțe profesionale, succes social. O imagine de sine negativă te face să-ți scadă motivația sau chiar o anihilează prin lipsa încrederii în forțele proprii ducând, mai departe, la comportamente de evitare.
O imagine de sine negativă este capabilă să creeze un cerc vicios din care persoanei îi este greu să iasă, nu face anumite lucruri pentru că nu se crede în stare iar după ce renunță la a face lucrurile respective se autoculpabilizează, se critică și mai tare, întărindu-și, astfel, convingerile negative despre sine și alimentând dialogul interior negativ. Motivul pricipal pentru care suntem de multe ori lipsiți de curaj sau de lipsă de încredere în sine sau avem o stimă de sine scăzută e pentru că există un cuvânt care aduce teamă în inima oricui. eșecul! Trăim într-o societate care pune greșeala ca fiind ceva de neiertat. Și totuși, ar trebui din nou să îi ascultăm pe cei care au reușit și nu întreg corul de ratați ai acestei lumi. Ceea ce nimeni nu spune despre eșec și greșeală este că acestea sunt lucruri absolute firești în orice proces de învățare. Doar cine nu vrea să evolueze și să progreseze în viață poate spune ” eu nu sufăr eșecuri”. De la mersul pe jos la succesul în dragoste și la reușită profesională totul este un proces în care greșeala este firească. Încrederea și credința sunt, uneori, lucruri atât de diferite și totuși, atât de asemănătoare. Credința ne face să sperăm totdeauna în tot ce este mai bine, să credem cu anticipație în succes, ne înarmează cu încredere. A dezvolta optimismul, credința, încrederea deplină în forțele proprii, constituie baza unei orientări pozitive, creatoare a minții. Credința este indispensabilă reușitei. Credința, la rândul ei, se poate trezi, dezvolta și chiar întări prin angrenarea unor eforturi încununate de succes și printr-o orientate adecvată a gândirii ce se va sprijini pe autosugestie. Nu trebuie niciodată să ne temem de a merge cât mai înainte. Fără a aluneca în temeritatea prostească, trebuie să știm să riscăm. Pe cei îndrăzneți, plini de intenții bune, șansa îi ajută. În orice situație ne-am afla, atunci când avem încredere în forțele lăuntrice este necesar să ne branșăm cât mai repede mintea asupra curentului infinit de forță divină. Aceasta este credința necesară care face posibil orice miracol. Isus a spus: „Cel care va avea credință cât un bob de muștar, mută și munții din loc”. Ființa umană are în general, mai puțină încredere în forțele sale lăuntrice pentru că ea se separă de această sursă cel mai adesea datorită ignoranței și egoismului.
De cele mai multe ori omul dobândește obișnuința de a nu se baza decât pe dinamismul personalității sale izolate în aparență, de tot ceea ce îl înconjoară. Lipsită de credință și încredere în forțele proprii ființa umană poate să devină vulnerabilă, ușor influențabilă de către cei din jur și fără a avea un discernământ între ce anume este bine si rău deoarece alege de cele mai multe ori un mediu nepotrivit, ajunge să decadă din toate punctele de vedere.. În asemenea situații apar insuccesele, supărările, dezamăgirile, catastrofele, și atunci el se simte pierdut. Neînțelegând aceste mecanisme și acționând în totală ignoranță, eșecurile se vor ține lanț pentru el. Dacă ființa umană ar binevoi să-și caute refugiul și sprjinul în puterea credinței, atunci ea s-ar regăsi infinit mai puternică în fața oricărei încercări, fără ca vreodată să-și vadă știrbite speranțele în mult mai bine.
Pentru a ajuta cât mai mult crearea acestei atitudini pozitive este foarte important să neutralizăm gândurile de frică, suspiciunile, îndoielile, prin afirmarea fermă, gândită și simțită cu o putere egală, a gânduril propriile noastre caracteristici fizice, emoționale, cognitive, sociale și spirituale or contrarii și prin luarea unor atitudini adecvate în raport cu sentimentele sau trăirile benefice pe care dorim să le instalăm în noi, pentru a căpăta rădăcini. Odată ajunși la această fază se cuvine să analizăm problema saturării pozitive, binefăcătoare a subconștientului.
Mirela. H
