vineri, martie 29, 2024
AcasăReligieIubire necondiționată și atașament

Iubire necondiționată și atașament

Mulți află târziu despre conceptul de iubire necondiționată. Când oamenii se îndrăgostesc și apoi se căsătoresc cred că este suficient să existe doar o reciprocitate a sentimentului și intenția de a împărți și împărtăși toate de-a lungul vieții. Nici nu se gândesc că ar trebui să discearnă între iubirea propriu-zisă și nevoia de iubire sau că iubirea dintre un bărbat și o femeie ar putea ajunge să o imite pe cea dintre mamă și copil și că cel care intră în relație mai mult din nevoia de a fi iubit decât de a oferi iubire se poate transforma într-un copil răsfățat care-i poate întoarce spatele celuilalt la un moment dat. Cel mai ușor se poate observa iubirea necondiționată între părinți și copii și ea se împletește firesc cu iertarea pentru că oricât de mult greșește copilul și-i supără pe părinți, ei continuă să-l ierte, să-l iubească și să facă tot posibilul pentru binele lui. Cu toții avem nevoie să primim din partea celor din jur afecțiune, aprobare, acceptare și admirație. Copiii cu atât mai mult au nevoie de acestea, pentru a-și forma o imagine de sine pozitivă și o stimă de sine ridicată.

Când părinții își retrag afecțiunea, aprobarea sau admirația față de copii în funcție de comportamentul acestora, putem spune că vorbim de iubire condiționată. Aceeași situație se regăsește și în școli unde elevii cuminți sunt lăudați, apreciați de cadrele didactice care interacționează pozitiv cu ei în timp ce elevii “răi” sunt pedepsiți, criticați și etichetați ca “obraznici” și deci cu alte cuvinte sunt respinși. Valoarea și meritele unei persoane sunt judecate de cele mai multe ori prin prisma comportamentelor sale. Dar existența începe cu mult înainte să apară comportamentele; bebelușii sunt iubiți de către părinți pentru simplul fapt că există. Pe măsură ce copilul crește, părinții consideră că trebuie să își adapteze așteptările de la ei, iar când aceste așteptări le sunt înșelate, frustrarea sau furia îi determină să își retragă afecțiunea față de copil. Iubirea necondiționată constă în oferire de afecțiune fără limite, fără restricții, indiferent de comportament. Nu înseamnă îndeplinirea tututor dorințelor, ci doar luarea lor în serios și discutarea lor. Înseamnă că părintele este atent la nevoile copilului și încearcă să i le satisfacă. Acest lucru nu duce la răsfăț. Potrivit unor specialiști, copiii răsfățați primesc multe din cele ce își doresc, dar nu primesc ceea ce au nevoie. Iar nevoia fundamentală este aceea de iubire din partea părinților. Mai mult, atunci când copilul se comportă contrar voinței părintelui, el nu testează limitele, ci vrea să afle cât de necondiționat este iubit.

Un părinte care își iubește necondiționat copilul, încurajează autonomia și dreptul copilului de a face alegeri și de a lua decizii. Acest lucru nu înseamnă că micuțul este lăsat să decidă singur, ci că părinții și copiii sunt parteneri, care colaborează pentru a găsi împreună soluții adecvate. Pentru a deveni adult autonom și responsabil, copilul are nevoie să exerseze luarea de decizii. Mult mai rar este de găsit iubirea necondiționată în cuplu. Mai ales când fiecare dintre cei doi nu știu să aibă o relație autentică de iubire cu sine, nu și-a conștientizat și vindecat rănile din copilărie, ascultă de glasul ego-ului și confundă iubirea cu posesiunea și atașamentul. În cele mai multe cupluri are loc un schimb de tandrețe, un schimb de plăceri, un schimb de servicii în cel mai fericit caz, iar în cuplurile în care doar unul dăruiește necondiționat, celălalt se comportă ca un răsfățat căruia i se cuvin toate și în final poate ajunge un terorist care să-și șantajeze emoțional partenerul sau partenera. Înainte să intri într-o relație serioasă este de dorit să analizezi cu luciditate, dacă nu ai avut părinți distanți și lipsiți de afecțiune și ești disperat după tandrețea de care te agăți ca de un colac de salvare, cu riscul de a deveni o persoană care iubește prea mult, consecința putând fi alegerea unui partener, întruchiparea perfectă a părintelui cu care ai cele mai multe de vindecat, pentru că așa cum funcționează legile lecțiilor pe care le avem de învățat, nu poți să nu ajungi față în față cu propriile tale răni. Fiecare dintre cei apropiați nouă este un maestru menit să ne ajute a ne vedea propria nevoie de vindecare.

Toți cei care acționează conform unor tipare bazate pe rușine sau vină nu pot să-ți ofere iubirea pe care o meriți și nici tu nu le-o poți oferi lor. Totodată, trebuie să analizezi dacă ai avut părinți exagerat de autoritari și constrângători și dacă folosești relația cu partenerul ca pretext pentru a evada din mediul familial ori dacă nu ai cumva credința sau convingerea subconștientă că ești nevrednic de iubire sau incapabil să iubești, dacă ai vreo frică majoră pe care nu ai învins-o pentru că frica și iubirea nu pot coexista, iar dacă iubirea nu alungă frica, atunci frica va sufoca iubirea. Frica cea mai mare este că nu meriți să fii iubit datorită unei stime de sine joase sau că nu ești capabil să iubești pe cineva. Pentru a putea iubi necondiționat o altă persoană, înainte de a intra într-o relație, străduiește-te să-ți rezolvi propriile probleme prin iertarea de sine, împăcarea cu sine, iubirea de sine. Aceasta din urmă este condiția pentru a învăța să-ți iubești aproapele. Nu poți să-l iubești pe semenul tău și să te urăști pe tine, la fel cum nu poți să te iubești pe tine în mod sănătos și să-l urăști pe semenul tău. A învăța să te iubești pe tine însuți și a învăța să-ți iubești aproapele merg mână-n mână. Sentimentele față de aproapele tău oglindesc sentimentele tale față de tine însuți. Interacțiunile cu aproapele tău te ajută să vezi ceea ce trebuie să ierți în tine însuți. A-l ierta pe aproapele tău pentru greșelile lui față de tine îl ajută numai în cazul în care aceasta îl ajută să se ierte pe el însuși. A primi iertarea aproapelui tău pentru greșelile tale față de el te ajută numai în cazul în care aceasta te face capabil de a te ierta pe tine însuți.

Cei care refuză iertarea și-o refuză lor înșiși. Atunci când îl condamni pe aproapele tău, nu pe el îl condamni, ci o parte din tine însuți de care ți-e rușine și pe care n-ai accepat-o.
Iubirea și iertarea sunt două aspecte fundamentale la care suntem chemați în această călătorie a noastră, însă e nevoie de discernământ pentru ca iertarea din iubire a aproapelui să nu-i dăuneze acestuia, ci să-l ajute prin a-l face capabil de a se ierta pe el însuși și a evolua. Care este măsura corectă a iubirii aproapelui? Și aici riscăm să avem o problemă în plus sau în minus. Iubește-ți aproapele așa cum ai vrea să te iubești pe tine însuți. Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți. Fă-l să fie la fel de important. Nu face sacrificii și nu-i cere să facă sacrificii pentru tine, ci ajută-l când poți și primește-i ajutorul cu recunoștintă, atunci când ai nevoie de el. Această reciprocitate simplă și plină de demnitate este un gest al iubirii și acceptării. El demonstrează încredere și stimă reciprocă.

Mai mult de atât este prea mult, mai puțin de atât, este prea puțin. De regulă, cei mai mulți dintre noi parcurgem întâi experiența iubirii condiționate și abia ulterior pe cea a iubirii fără condiții. Învățăm iubirea necondiționată prin iubirea față de noi înșine, care poate fi o lecție grea dacă te urăști sau te privezi de iubire și îi atragi în viața ta pe alții care fac același lucru. Experimentând iubirea necondiționată de tine însuți te naști din nou, învățând să dai iubire copilului lăuntric rănit, demonstrându-ți că ești vrednic de a fi iubit așa cum ești. Înveți că sursa iubirii eterne este în inima ta și nu o mai cauți în exterior. Pe măsură ce faci asta, atragi în viața ta pe alții care sunt capabili să te iubească fără condiții. Dar nimeni nu te poate învăța cum să te iubești pe tine însuți; aceasta este lucrarea fiecărui suflet individual. Știi dacă iubești cu adevărat necondiționat în relațiile cu alții dacă nu pui condiții de niciun fel, nu ai așteptări și astfel nu vei avea nici dezamăgiri, dacă nu impui limite nici propriei libertăți, nici libertății altcuiva, dacă nu creezi atașamente bolnăvicioase și idolare, nici nu permiți devierea către posesivitate obsesivă, dacă nu încerci să păstrezi cu disperare iubirea pentru că a încerca să o păstrezi, înseamnă a o pierde, dacă nu te simți separat de cei din jur și nu-i mai judeci pe cei din jur, ci îi tratezi cu înțelegere și compasiune, dacă îi vezi pe toți semenii ca pe egalii tăi sau ca pe frații și surorile tale, iar pe cei agresivi ca pe niște suferinzi care strigă după ajutor și după iubire.

Ce este de fapt atașamentul? Este iubirea așa cum o vede ego-ul nostru, iar suferința din iubire este tristețea ego-ului care se vede deposedat de posesiunea sa, precum un copil căruia i s-a luat jucăria. Rădăcina nefericirii esta atașamentul. Trebuie să devii conștient de atașamentele tale, de percepțiile tale, de interpretările tale pro și contra și să observi cum ai făcut ca fericirea ta să fie condiționată. Iubirea necondiționată există în noi dintotdeauna, însa ego-ul nostru nu o lasă să se exprime liber, fiindcă el este cel care pune condiții. Este suficientă “devirusarea” sufletului nostru de acest virus care este ego-ul și vom afla fără efort iubirea necondiționată. Trezirea sufletului din somnul separării de Creatorul nostru și conectarea la iubirea infinită prin exprimarea cât mai frecventă a recunoștinței sunt calea pentru trecerea lină de la iubirea condiționată la cea necondiționată. Tu ai pornit pe calea trecerii de la iubirea condiționată la cea necondiționată, reușești să te menții pe această cale? Ți se pare o luptă cu multă suferință, sau un proces firesc?

- Advertisment -spot_img

Cele mai populare

Comentarii recente