Metamorfoza spirituală

Publicat la data de5 mai 2014 » 1096 Views» De: JSM - redactia » Religie
 0 stars
Înregistrare to vote!

În contextul societății actuale se impune, zic eu, să realizăm o distincție între doi termeni, aparent aflați într-o sinonimie perfectă: creștin și credincios.

Fiecare persoană, în momentul în care primește Taina Botezului, intră în familia mare a creștinilor, adică devine un mădular (membru) al trupului Domnului Iisus Hristos, care este Biserica (Efeseni V; 23). Pe lângă numele pe care i-l atribuie familia, descendența, omul mai primește un nume extrem de prețios: cel de creștin, care implică demnitatea sa de urmaș și de următor/imitator al lui Hristos: de urmaș, pentru că, pe linia credinței, arborele său genealogic coboară până la Iisus Hristos; de următor, fiindcă omul are datoria ca, prin gânduri, cuvinte, atitudini, fapte, să se conformeze modelului suprem, care nu este altul decât Mântuitorul. Creștinul credincios este persoana care stăpânește arta cuvântului făptuitor și arta faptei cuvântătoare.

Dintru început, Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său (Facere I; 26-27), trebuind ca, prin exercițiu, omul să ajungă și la asemănarea cu Sine, la desăvârșire. Extrapolând, putem afirma că a fi creștin înseamnă a fi după chip, în timp ce asemănarea o poate realiza doar creștinul credincios, care se lasă pătruns de puterea lui Dumnezeu și care actualizează această putere pe măsura progresului său duhovnicesc spre unirea cu Dumnezeu, prin înlocuirea răului cu binele, a păcatului cu virtutea. Fiecare om/creștin are sentiment, adică este înzestrat cu capacitatea de a dărui iubire, are rațiune, în baza căreia se poate conduce în viață și are voință liberă, potrivit căreia este capabil să se decidă asupra modului în care vrea să trăiască: împlinind voia lui Dumnezeu sau urmând sugestiei diavolului.

Prin Taina Botezului, din făptură supusă păcatului și stricăciunii, omul se transformă într-o persoană care se ridică din păcat și pășește pe urmele lăsate de Fiul lui Dumnezeu întrupat. Omul, prin Botez, primește statutul de fiu al lui Dumnezeu, întrucât Hristos, asumându-Și firea umană, S-a făcut frate cu noi, oamenii. Dacă Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu și concomitent frate al nostru, înseamnă că noi suntem fii ai lui Dumnezeu, dar nu prin ființă, ci prin har. Domnul Hristos pătrunde în noul botezat, Se sălășluiește în ființa sa și îi dă putere de a se dezvolta în noua viață, în integritatea sa psiho-somatică. Așadar, Botezul îi conferă omului titlul de creștin. În accepțiunea iudaică, numele reflectă modul de viață, personalitatea, celui care îl poartă. Având în vedere această idee, trebuie să realizăm ce responsabilitate incumbă asupra celui care se numește creștin. Creștinul are datoria să transpună viața Mântuitorului în propria sa viață. Spun are datoria și nu trebuie, deoarece libertatea de voință a omului nu poate fi anihilată. Tocmai această libertate, oferită omului de către Dumnezeu, reprezintă titlul de glorie sau măreția persoanei umane.

Însă, nu trebuie omis faptul că libertatea ne conferă putere (de decizie, de deliberare, de alegere între două sau mai multe variante, între bine și rău), dar și de responsabilitate (pentru actele comise în urma deciziei luate). Această libertate se deschide în mod firesc pentru a primi harul, puterea lui Dumnezeu, spre o conlucrare rodnică în vederea mântuirii. Libertatea se poate deschide, dar poate fi și reticentă în privința acceptării ajutorului divin. Un lucru este cert: fără sinergie, fără colaborarea voinței umane libere cu harul dumnezeiesc, mântuirea rămâne un scop neatins. Credința, de pildă, este atât o lucrare dumnezeiască, cât și una omenească: Dumnezeu ne insuflă datele care ne conduc la credința în El, însă noi trebuie să acceptăm aceste date și să ajungem la concluzia că Dumnezeu există și că Se manifestă cu putere în viața fiecăruia. Dumnezeu nu trebuie confundat cu hazardul și nici nu trebuie catalogat ca fiind „Marele Anonim” sau marele absent în/din lumea creată de El. Dimpotrivă, El este prezent, dar numai acolo unde I se deschide ușa, numai acolo unde este dorit. Dumnezeu nu forțează, nu constrânge. Acest lucru reprezintă un adevăr pe care e bine să-l înțelegem în profunzime: Dumnezeu nu intră cu sila în viața noastră.

Aici intervine metamorfoza. Omul, din creștin devine și credincios. Îl simte cu putere pe Dumnezeu, dorește să experimenteze prezența Lui, să fie în comuniune permanentă cu El și cu semenii săi, ca membru activ al Bisericii. Se stabilește un raport de intimitate între Creator și creatură, aidoma unei relații familiale dintre tată și fiu. Credinciosul intră în legătură directă cu Dumnezeu, dialoghează cu El prin rugăciune, își exprimă cele mai tainice sentimente de iubire, de recunoștință, recunoscându-și, totodată, propria stare de păcătoșenie. Însă, nu se oprește aici. El simte energia care provine de la/din Dumnezeu, se încarcă cu această energie și nu se mulțumește doar cu ideea de a fi un receptor. Nu. Dorește, mai presus de orice, să transmită ceea ce a primit, să împărtășească celor din jur iubirea pogorâtă în sufletul său. Credinciosul este conștient că nu îi este dat să trăiască în izolare, ci în comuniune. De asemenea, știe că mântuirea este comunitară: „dacă cel de lângă mine nu se mântuiește, atunci și eu sunt în pericol de a-mi pierde mântuirea”. Singurătatea este cea mai tristă și nefericită stare în care se poate găsi o persoană. Singurătatea presupune o imposibilitate de a realiza iubirea interumană. Prin excelență, iadul se identifică cu singurătatea/izolarea: deși ești convins că în jurul tău sunt și alte suflete, totuși nu poți intra în legătură cu ele, nu poți stabili o legătură de solidaritate, de iubire reciprocă, fiindcă lipsește și lumina, care ar putea crea vizibilitatea; nu te vezi nici măcar pe tine însuți. Absența luminii din iad mai înseamnă și incapacitatea omului de a relaționa prin iubire cu Hristos-Lumina. De aici provine chinul de nedescris al iadului: din neputința de a iubi, de a trăi în comuniune cu ceilalți și cu Dumnezeu.

Este o naivitate să presupunem că o dată cu moartea se încheie totul. Ea nu este altceva decât o trecere, o mare trecere, dintr-un mod de existență într-un alt mod de existență: dintr-o existență efemeră într-una veșnică. Aici intervine o subtilitate: acea existență veșnică poate fi una fericită sau una nefericită, în funcție de faptele fiecăruia săvârșite pe pământ, în funcție de modul în care omul și-a folosit posibilitatea de a alege: spre bine sau spre rău. Credinciosul știe acest lucru și întreaga sa viață este o luptă continuă cu firea sa înclinată spre păcat, urmărind evitatea răului și săvârșirea faptelor bune, respectiv, încununarea cu virtuți, spre unirea cu Dumnezeu în veșnicie.

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *