“Iar acestea toate s-au făcut ca să plinească ceea ce s-a spus de Domnul prin proorocul ce zice: Iată, Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu și-L vor chema cu numele de Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu” (Matei cap. I, v. 22-23).
Textul Evangheliei după Matei, cap. I, v. 1-25, se poate împărți în două secțiuni, fiecare relevând un mare adevăr. Prima parte, în care se prezintă descendența sau genealogia Mântuitorului nostru, vine să argumenteze nașterea Sa ca OM ADEVĂRAT, într-un cadru istoric și dintr-un neam istoric, iar partea a doua, care relatează nașterea Sa supranaturală din Sfânta Fecioară Maria, ca DUMNEZEU ADEVĂRAT, este menită să evidențieze divinitatea lui Hristos, adică “ceea ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt”.
Corelate, cele două părți, explicitează persoana divino-umană a lui Hristos, Care Se naște în chip suprafiresc din Fecioara Maria și exprimă, totodată, pururea-fecioria Maicii Domnului. De asemenea, Sfinții Părinți, în unanimitate, afirmă că Maria a rămas fecioară și după naștere: “După cum razele soarelui pătrund prin fereastră în cameră, fără a sparge fereastra, tot așa și Iisus S-a născut din Fecioara Maria fără ca fecioria ei să fie afectată de aceasta”. Tot în acest sens, Fericitul Augustin spune: “Fecioară a zămislit, fecioară a născut și după naștere fecioară a rămas” (“Virgo concepti, virgo peperit et post partum virgo permansit”), iar Sfântul Ioan Damaschin zice: “Pururea-fecioara rămâne deci și după naștere fecioară, neapropiindu-se nicidecum de bărbat până la moarte…” Prin urmare, Iisus a fost Întâiul și Unicul ei fiu, ea rămânând fecioară pentru totdeauna.
Arborele genealogic sau descendența Mântuitorului Hristos se cuprinde în primele 17 versete ale cap. I din Evanghelia după Matei. În încercarea de a dovedi că Iisus, “fiul lui David, fiul lui Avraam”, este împlinirea proorociilor Vechiului Testament, Matei ține să precizeze de la început care sunt legăturile Acestei personalități ilustre cu bărbații mari ai timpurilor trecute, arătându-L pe Iisus atât în calitate de Om, cât și în calitate de Dumnezeu.
Genealogia de la Matei, afirmă pr. prof. dr. Stelian Tofană, cuprinde trei perioade:
1. De la Avraam până la regele David, care reprezintă și perioada de închegare a poporului israelitean, în general și a familiei lui David, în special;
2. De la David până la robia babilonică, care coincide cu perioada de înălțare și mărire a familiei davidice, dar și de umilire a celor nevrednici, care se trăgeau din ea;
3. De la strămutarea în Babilon până la nașterea lui Iisus Hristos, o perioadă de reculegere a acestei familii, care prin ultimul ei membru, Hristos, ajunge la o strălucire ce nu va avea sfârșit.
Evanghelistul face constatarea că fiecare perioadă cuprinde 14 neamuri sau generații, lucru deloc întâmplător, deoarece această cifră e compusă din numărul 7 luat de două ori. Se știe că la iudei numărul 7 era considerat unul simbolic și sfânt. Făcând o astfel de consemnare, autorul inspirat dorește să arate că mâna puternică a lui Dumnezeu a condus cu îndoită purtare de grijă destinele familiei din sânul căreia S-a născut Hristos. Prin introducerea în genealogie a desfrânatei Rahab (I; 5), evanghelistul a reliefat faptul că întruparea lui Hristos n-a avut loc numai pentru evrei, ci și pentru păgâni, pentru a răscumpăra întreg neamul omenesc din robia păcatului: “Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea”, scria Sfântul Ioan în Evanghelia sa, cap III, v. 16-17. Din toate acestea, rezultă că Mântuitorul Hristos, Care Se trăgea din sămânța lui Avraam și din familia regească a lui David, este cu adevărat Mesia Cel prezis de profeți și așteptat cu nerăbdare de omenire, ca un salvator.
Cea de-a doua parte a Evangheliei (I; 18-25) plasează acțiunea în orașul Nazaret, fiindcă, după logodnă, Maica Domnului a rămas aici împreună cu Iosif, logodnicul ei. Evanghelistul Matei relatează că Maria, Mama lui Iisus, “fiind logodită cu Iosif, mai înainte de a fi ei laolaltă (împreună), ea s-a aflat pe sine având în pântece de la Duhul Sfânt” (I; 18). Ceea ce necesită o explicație în acest verset este expresia “fiind logodită”. Logodna, la evrei, însemna începutul legal al relației de familie, cu toate că logodnica rămânea pe mai departe în casa părinților ei. Ea era adusă acasă la mire și se începea legătura conjugală numai după un an și această stare de lucruri elucidează cuvintele: “mai înainte de a fi ei laolaltă (împreună)”. Așadar, Iosif nu era împreună cu Maria, logodnica sa, în momentul în care se produce zămislirea de la Duhul Sfânt (Buna Vestire). Dacă în acel an de logodnă, viitoarea soție își pierdea cinstea, era lapidată (ucisă cu pietre) și în acest fel înțelegem intenția dreptului Iosif, un om cu respectul legilor și al adevărului, de a o părăsi pe Maria în ascuns, “nevrând s-o dea în vileag”, și să îi atragă oprobriul sau disprețul conaționalilor. El nu știa încă faptul că Fiul Mariei era Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, acuzând-o în adâncul sufletului său de infidelitate, de încălcarea legământului sacru al logodnei, care aducea după sine pedeapsa cu moartea, o moarte rușinoasă. El a vrut s-o părăsească, păstrând secretul în inima sa, ferind-o astfel pe Maria de condamnare.
Pe fondul frământărilor sufletești ale lui Iosif, intervine îngerul Domnului (Arhanghelul Gavriil), care îi vestește în vis întruparea Fiului lui Dumnezeu: “Iosife, fiul lui David, nu te teme s-o iei pe Maria drept femeia ta, fiindcă ceea ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt; ea va naște Fiu, Căruia tu Îi vei pune numele Iisus, căci El va mântui pe poporul Său de păcatele lor”. Numele “Iisus” înseamnă “Domnul este Cel Ce dă mântuirea”. Iosif, logodnicul Mariei, fiind din familia lui David, este cel care Îi conferă lui Iisus filiația davidică (I; 16). De aceea, el este numit de către înger cu apelativul “fiul lui David”, adică moștenitor al marilor făgăduințe făcute de Dumnezeu familiei regelui David. Observăm că planul lui Dumnezeu îi este descoperit lui Iosif în vis și de această revelație el nu se putea îndoi. El are acum posibilitatea să înțeleagă că Iisus este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, Cel Care va mântui neamul omenesc, că Maria este cea profețită cu aproximativ 800 de ani în urmă că-L va naște pe Răscumpărătorul lumii, că timpul mesianic este deja împlinit și contemporanii lui trăiau timpurile mult așteptate.
Vechiul Testament, scria pr. Ion Bunea, a avut un rol pedagogic, de pregătire a lumii pentru primirea lui Mesia și a Legii evanghelice a Noului Testament, fiind un pedagog sau o “călăuză spre Hristos”, după cum se exprima Sfântul Apostol Pavel (Galateni III; 24). Iisus Hristos este unicul în istoria neamului omenesc a Cărui viață a fost proorocită cu sute de ani înainte, de către autori diferiți, în locuri diferite, în vremuri diferite. Între cele două Testamente există o legătură organică, indisolubilă și această relație a fost minunat rezumată de Fericitul Augustin în cuvintele: “Noul Testament e ascuns în cel Vechi, Vechiul Testament se deschide în cel Nou” (“Novum Testamentum in vetere latet, Vetus Testamentum in novo patet”). Astfel, ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul Isaia (VII; 14), se împlinește acum, când Mesia Se naște pentru noi toți din Fecioara Maria: “Iată, Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu și-L vor chema cu numele de Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu” (Matei I; 23).
În urma acestui vis, Iosif renunță la gândul său și o ia la sine pe Maria, logodnica sa “și nu a cunoscut-o până ce ea L-a născut pe Fiul ei. Și I-au pus Acestuia numele Iisus”. Dar relația lor nu a implicat o legătură maritală, trupească, nici înainte și nici după nașterea lui Iisus. “Căci cum ar primi să se apropie de bărbat aceea care a născut pe Dumnezeu și a cunoscut minunea din faptele care au urmat?, se întreabă Sfântul Ioan Damaschin. Cugetarea unor asemenea lucruri nu vine dintr-o minte înțeleaptă”.
Se cuvine să-I mulțumim lui Dumnezeu, să-I fim recunoscători pentru tot ceea ce a făcut pentru fiecare în parte, trimițându-L pe Unicul Său Fiu în lume, să Se jertfească din iubire și bunătate pentru mântuirea sufletelor noastre. Întrebat fiind un tânăr, cum Îl slujește pe Mântuitorul său, el a răspuns: “Dar ce face El pentru mine ca să-I fiu dator?” Întrebat din nou: “Oare, nu Și-a vărsat Sângele Său și nu Și-a dat viața Sa pentru tine?”, acest tânăr răspunde: “Te rog să mă ierți, dar asta a făcut-o numai pentru mine? El Și-a dat viața pentru toți! Ce a făcut El în mod special pentru mine ca să fiu obligat să Îl slujesc?” Peste câțiva ani, tânărul căzu grav bolnav, fiind în pericol de moarte. Duhul Sfânt veni asupra lui și el avu o vedenie. Pereții camerei sale se acoperiseră cu tablouri, reprezentând diferite scene din viața sa. Se văzu copil, căzând de la înălțimea unui balcon. Un om îl prinse în brațele sale și-l așeză ușor pe pământ. Mâinile acestui om aveau urme de cuie. Un alt tablou îl arăta ca tânăr. Căzuse de pe o stâncă și se credea pierdut, dar și acolo a fost salvat de acela ale cărui mâini erau rănite. Într-un alt tablou, mergând pe cale, tânărul întâlni un șarpe veninos, însă apare cineva, reținând șarpele înainte de a-i face vreun rău. Și mâinile acestui om erau rănite de cuie. Mai târziu, în ascunzișul camerei sale, sufletul tânărului cedă în fața păcatului. În timp ce el contempla aceste tablouri, Omul acela apăru, îi arătă rănile și îi zise: “Eu am făcut toate acestea pentru tine și tu ai crezut că nu am făcut nimic! Acum tu ești în ghearele morții și vei ajunge în iad. Dar și de data aceasta Eu te voi salva. Mergi și vestește tuturor lucrurile mari pe care Domnul le-a făcut pentru tine!” Când s-a însănătoșit, tânărul și-a spus cu toată convingerea: “În ignoranța mea, credeam că Dumnezeu n-a făcut nimic pentru mine! Când am scăpat de nenorociri credeam în noroc și în soartă. Acum știu că Acesta este Mântuitorul, Care S-a născut, a murit, a înviat și a făgăduit că va fi cu mine până la sfârșitul lumii!”
Duminica dinaintea Nașterii Domnului
Aceasta are menirea de a ne pregăti duhovnicește pentru marele praznic al Întrupării Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria în peștera din Betleem, anticipând acest eveniment de o importanță covârșitoare pentru mântuirea omenirii. Mesia vine. Lumea așteaptă, diavolii se cutremură. Noi, întreabă părintele Ilie Cleopa, cum ne pregătim pentru primirea Pruncului Iisus? Vine în lume Domnul păcii; va găsi El loc de odihnă în inimile noastre? Oare noi ne-am împăcat prin pocăință cu Dumnezeu și unul cu altul prin iertare? Ne-am unit cu Iisus prin Sfânta Împărtășanie? El nu intră în inimile pline de ură, răutate, invidie, egoism și mândrie, nu intră în casele în care stăpânesc beția, desfrâul, necredința, deznădejdea. Acestea Îl resping. De aceea, să ne pregătim că vine Hristos la noi. Vine în casele și în sufletele noastre să ne împace, să ne prefacă inima împietrită în Biserică vie, în altar de rugăciune și de jertfă. Nimeni să nu fie trist și tulburat. Nimeni să nu-I închidă ușa sufletului său. Nimeni să nu mai zacă în beții și desfrâu, în nepăsare și necredință. Crăciunul este praznicul familiei și presupune unitatea în dragoste a membrilor ei. Să ne iubim unii pe alții, să ne iertăm, să ne respectăm reciproc, deoarece toți alcătuim o familie, ca înnoiți fiind în întregime, împreună cu îngerii să cântăm: “Hristos Se naște, slăviți-L; Hristos din ceruri, întâmpinați-L; Hristos pe pământ, înălțați-vă. Cântați Domnului tot pământul”, căci “Cu noi este Dumnezeu!”
