Omul și boala

Publicat la data de20 octombrie 2014 » 999 Views» De: JSM - redactia » Religie
 0 stars
Înregistrare to vote!

“Plecând Iisus de acolo, doi orbi se țineau după El strigând și zicând: Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David. După ce a intrat în casă, au venit la El orbii și Iisus i-a întrebat: Credeți că pot să fac Eu aceasta? Zis-au lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credința voastră, fie vouă! Și s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeți, nimeni să nu știe. Iar ei, ieșind, L-au vestit în tot ținutul acela. Și plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Și fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulțimile se minunau zicând: Niciodată nu s-a arătat așa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Și Iisus străbătea toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor”.

(Sfânta Evanghelie după Matei, cap. IX, v. 27-35)

 Mântuitorul nostru Iisus Hristos străbătea toate cetățile și satele, învățând în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăției Cerurilor și vindecând toată boala și toată neputința în popor.

Într-una din zile, în urma lui Iisus și a Apostolilor Săi veneau  doi orbi. Aveau sufletele chinuite, întrucât nu se puteau bucura de frumusețea lumii creată de Dumnezeu. Cu siguranță, vor fi probat multe leacuri în speranța vindecării. Auziseră și de minunile săvârșite de Iisus, că este “prooroc mare în faptă și în cuvânt”. Dar nu putuseră să-L vadă. Întristarea lor era cu atât mai mare, cu cât auzeau tot mai multe lucruri despre acest Vindecător, dar nu aveau pe cineva care să îi călăuzească până la El. Cu toate acestea, în mintea lor a încolțit întrebarea: “Oare, nu ne va putea tămădui și pe noi?” N-au mai așteptat pe cineva care să îi ducă de mână, ci ei înșiși au purces la drum, iar când au aflat unde e Iisus, L-au urmat, adresându-I-Se cu glas smerit și rugător: “Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David”. Mântuitorul n-a putut rămâne insensibil la rugămintea lor fierbinte. Totuși i-a încercat puțin să vadă dacă lacrimile lor sunt însoțite și de o credință stăruitoare  în puterea Sa ca Dumnezeu adevărat. A trecut un timp în care rugămințile lor nu încetau. Lui Iisus I-a fost suficient. Acum îi întreabă: “Credeți că pot să fac Eu aceasta?” Iar răspunsul a fost următorul: “Da, Doamne!” Un “da” hotărât, rostit fără nici o ezitare. Mai aveau nevoie de vreun termen de gândire? Faptul că Iisus le-a acordat atenție avea o importanță deosebită pentru ei. Parcă simțeau că vindecarea lor nu va întârzia. Ce poate fi mai mângâietor decât faptul ca Domnul să-ți răspundă la rugăciunea pe care tu, cu lacrimi, credință și stăruință, o înalți spre cer și să ți-o împlinească întocmai? Domnul Hristos le atinge cu delicatețe ochii, adresându-le următoarele cuvinte: “După credința voastră, fie vouă!” Și minunea s-a înfăptuit. Cei doi orbi au simțit mângâierea dumnezeiască revărsându-se asupra lor. O lumină de nedescris le-a umplut întreaga ființă, iar ochii li s-au deschis ca după un somn lung și greu, ca după un vis urât. Pentru ei începea o nouă viață. Parcă abia acum s-au născut. Însă, ei nu au descoperit numai frumusețea lumii materiale care îi înconjura, ci mai ales splendoarea vieții spirituale, a vieții cu Dumnezeu. Deși Iisus le poruncește “cu asprime” să nu spună nimănui cele întâmplate, plini de bucurie, ei încep să-L propovăduiască cu putere în întreg ținutul. N-au făcut-o din obligație, ci pentru că așa le dicta inima. Doreau să știe toți oamenii cât bine le-a făcut lor Domnul.

N-a trecut mult timp și la picioarele lui Iisus se afla un alt om necăjit

Un om mut. Și de parcă nu era suficient că era lipsit de darul vorbirii, în trupul lui s-a sălășluit și un demon rău, care îi chinuia sufletul. Toți oamenii îl ocoleau, privindu-l cu spaimă. Fugeau de el ca de lepră. Cât de greu ne cade și nouă atunci când suntem tratați cu indiferență, atunci când suntem priviți cu scârbă și excluși dintr-un grup sau altul! Nimic nu este mai greu ca singurătatea. Poate că și această singurătate este tot un demon, care ne chinuie și ne amărăște viața. Lui Iisus I Se face milă de bietul demonizat. Ca Dumnezeu știa prin ce chinuri a trecut. Știa și de disprețul cu care era tratat de către semenii săi. Hotărăște să pună capăt suferinței lui, dăruindu-i vindecarea trupească și sufletească. Ne putem imagina mulțumirea pe care acel om I-a acordat-o Mântuitorului nostru.

Oare, noi Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru binefacerile pe care le revarsă neîncetat asupra noastră? Câtă dreptate avea un preot când afirma următorul lucru: “Paginile cărții mele de slujbă de pe Sfânta Masă sunt rupte acolo unde se află rugăciunile adresate lui Dumnezeu pentru împlinirea diferitelor cereri ale credincioșilor mei. Dar ce păcat că paginile care cuprind rugăciunile de mulțumire pentru ajutorul primit din partea Domnului sunt ca și noi, de parcă nu le-aș fi răsfoit niciodată!” Ne apropiem de Dumnezeu și de Biserică doar când suntem necăjiți, iar după ce pericolul a trecut uităm de Dumnezeu, uităm de Biserică și ne continuăm viața noastră de plăceri senzuale trecătoare. De mulțumire nici nu poate fi vorba, iar când Dumnezeu îngăduie să fim încercați din nou, tot la El alergăm. Însă, s-ar putea să nu mai reușim să-L păcălim cu o lumânare aprinsă sau cu un pomelnic trimis preotului. S-ar putea ca Dumnezeu să-Și arate și dreptatea, nu numai iubirea Sa față de noi. Și atunci, a cui e vina? A lui Dumnezeu, Care prima dată ne-a ajutat, deși poate nu meritam, sau a noastră, care după ce am primit ajutorul Său cel bogat am uitat de El cu desăvârșire? Vă îndemn să meditați puțin asupra acestei probleme. Să luăm pildă de la cei doi orbi și de la mutul îndrăcit din Evanghelie, care plini de recunoștință I-au mulțumit în genunchi Domnului pentru darurile primite, iar apoi L-au propovăduit cu dragoste în tot locul până la sfârșitul vieții și nu doar pentru un timp cum facem noi.

În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea

Ne îndeamnă Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Ioan XVI; 33). Un însoțitor inevitabil al vieții noastre este boala. Oricât am vrea s-o evităm, oricât ne-am strădui să ne păstrăm sănătatea, totuși, cândva, aceasta se va clătina și va cădea, și astfel, ne vom îmbolnăvi, adică ne vom găsi în patul durerii. Toți, fără nici o deosebire, este posibil să trecem prin această “probă de foc”, care se numește “boală”, zice Stavros Kalkandis. Sănătatea este un dar prețios de la Dumnezeu. O apreciem când o avem, dar, mai ales, după ce am pierdut-o.“Este importantă sănătatea trupului, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, dar ea este cu atât mai însemnată cu cât sufletul e superior trupului”, căci, se întreba Sfântul Tihon din Zadonsk, “ce folos este să ai trupul sănătos, dacă sufletul îți este slăbit și neputincios” din pricina păcatelor săvârșite?

Preot dr. Cristian Boloș

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *