Religie – Iadul invidiei

Publicat la data de31 august 2015 » 918 Views» De: George Negrea » Religie
 0 stars
Înregistrare to vote!

bolos

“Cine nu se va lepăda de sine nu va fi liber” – Părintele Arsenie Boca

Invidia este, am putea spune, un păcat la modă. Nu cred că există nicio persoană care să nu fi invidiat sau care să nu fi fost invidiată. Societatea în care trăim și ne desfășurăm activitatea este de așa natură încât diavolul ne insuflă cu abilitate în minte ispita invidiei, iar noi consimțim la această momeală, ajungând la gânduri, cuvinte și fapte care urmăresc discreditarea și decimarea psihică a aproapelui. Pierdem din vedere faptul că invidia contrazice atât bunătatea lui Dumnezeu, cât și iubirea de aproapele. “Numai eu contez! Numai mie trebuie să-mi meargă bine”, strigă invidiosul din toate puterile ființei sale tulburate. “Ce folos am eu dacă mă interesează soarta celor din jurul meu? Mai bine să trăiesc în minte cu impresia că eu sunt centrul acestui univers ostil, că eu sunt un fel de axis mundi și că întreaga lume este datoare să graviteze în jurul persoanei mele. Înseamnă că sunt egocentrist dacă vreau să trăiesc bine? Cine știe ce-mi rezervă viitorul. E un păcat faptul că nu suport gândul ca cineva să aibă parte numai de bucurii, iar eu numai de încercări? Succesul celuilalt mă înnebunește!”

Invidia (pizma, zavistia) constă în părerea de rău pentru binele și fericirea aproapelui și în satisfacția diabolică pentru nenorocirea și suferința lui. Pizma se naște din egoism și mândrie, cultivând disprețul față de ceilalți, cel egoist și mândru considerându-se a fi superior tuturor din toate punctele de vedere, chiar sfânt în comparație cu semenii săi. Ca atare, părintele Arsenie zice: “Mântuirea se lucrează numai pe ruinele egoismului… Cea mai primejdioasă este mândria sfântului; de aceea, sfinții adevărați sunt cei ce nu știu că sunt sfinți, ce țin morțiș că-s păcătoși”. Invidia este un păcat de moarte pentru că se opune iubirii aproapelui, iubire ce constituie fundamentul relațiilor interumane. Din invidie izvorăsc ura față de aproapele, calomnierea, înșelăciunea și chiar uciderea. Însă, invidiosul își poartă pedeapsa cu sine. El nu cunoaște starea de liniște sufletească, întrucât se află într-o veșnică agitație și suferință interioară sfâșietoare, cauzate de fericirea celor din jur. Dorește fericirea numai pentru propria persoană și se bucură doar când altora li se întâmplă nenorociri sau când sunt batjocoriți și disprețuiți. Uită că a pizmui înseamnă automat a te recunoaște inferior celui pe care îl invidiezi. Una dintre părțile cele mai urâte ale acestui păcat capital este că apare și de dezvoltă chiar între rudenii, prieteni și apropiați, dar și între cei care exercită aceeași profesie. Prin intermediul invidiei, diavolul reușește să semene discordia între frați, între părinți și copii, între cei mai buni prieteni. “Invidia este boala prieteniei”, afirmă Sfântul Vasile cel Mare.

Diavolul a semănat acest păcat pe pământ de la început, perpetuându-se până în contemporaneitate

Stăpâniți fiind de invidie (într-o măsură mai mare sau mai mică), nu suportăm gândul că cineva poate fi la fel de sau mai capabil decât noi. Un chin lăuntric își face loc în ființa noastră ori de câte ori aproapele are o reușită în viață. În loc să ne bucurăm pentru succesul lui, îi dorim răul. Ce folos mai au, în aceste circumstanțe, rugăciunea, postul, milostenia și toate celelalte fapte bune pe care le săvârșim, dacă în suflete nutrim ură și invidie față de propriul frate? Fiecare semen este un frate al nostru. Cum sperăm că vom dobândi iertare din partea lui Dumnezeu, din moment ce știm clar că El ne poruncește să ne iubim aproapele cu aceeași intensitate ca pe noi înșine? Apoi, ne întrebăm: de unde provine ura? Din pizmă. “Invidia și ura, consemna La Bruyère, se unesc mereu și se întăresc una pe alta în aceeași persoană”. La originea multor nenorociri, pizma are o contribuție esențială, dar nu lucrează individual, ci în colaborare cu lăcomia, minciuna, fățărnicia, prefăcătoria, împreună străduindu-se să împrăștie răutatea în lume. Reușita lor depinde de alegerile pe care le facem noi în viață.

Cunoscând ce este invidia – care presupune iubire exagerată de sine și mândrie – și ce consecințe dezastruoase are pentru noi, pentru relațiile noastre cu Dumnezeu și cu semenii, este firesc să ne întrebăm: cum putem înlătura acest păcat, care distruge unitatea creștinilor, a familiilor noastre? Răspunsul este următorul: prin IUBIRE, prin DRAGOSTE, prin LEPĂDARE DE SINE. Părintele Boca ne ajută în mod deosebit în lupta noastră cu invidia și aliații ei, sfătuindu-ne: “Iubirea trupească de sine și plină de trufie numai dragostea aprinsă a lui Dumnezeu o poate scoate și desăvârșit s-o facă scrum, prin umilințele cu care o arde. Cine nu se va lepăda de sine nu va fi liber”. Această lepădare de sine presupune smerenie, o purificare a sufletului, o schimbare în bine a întregii noastre ființe, o mortificare a omului vechi și zidirea unui om nou, călăuzit de iubire, dreptate, adevăr, sinceritate. Mai întâi trebuie să mori spre a învia. Trebuie să omori răul pentru a face să triumfe binele. Este nevoie de un exercițiu de voință din partea ta, de o pocăință sinceră, urmată de o reală stăruință în bine, de o renunțare la păcat, la lumea plăcerii, la iadul invidiei, de dragul trăirii în raiul iubirii, comuniunii și luminii lui Dumnezeu: “Bobul care nu vrea să moară, fie chiar și de grâu, nu mai aduce nicio roadă… Pocăința trebuie să fie o înseninare din ce în ce mai mare a sufletului și a sănătății întregi… Toată lumea este a ta când ai renunțat la ea. Atunci ești mai tare ca ea și te ascultă” (Părintele Arsenie Boca).

Într-adevăr, renunțarea te face stăpân. Pare paradoxal: cum e posibil să renunț la ceva ce-mi aparținea și, în schimb, să devin stăpân al acelui ceva? Nu este o expresie lipsită de sens? Eram stăpânul acelui ceva când îl dețineam, nu când am decis să renunț la el! Însă, acel ceva la care ai renunțat este păcatul. Chiar dacă inițial păcatul ți-a provocat plăcere, chiar dacă ți-a oferit o falsă fericire și o iluzorie împlinire, chiar dacă ți-a prilejuit un câștig rapid și necinstit, totuși, în timp, prin voința ta liberă, te-a transformat într-un sclav, ajungând să nu mai poți trăi fără el. Din stăpân ai ajuns rob. Cu toate acestea, în clipa în care, prin căință, ți-ai venit în sine, călcând păcatul în picioare, ridicându-te deasupra lui, renunțând la el, ai redevenit stăpân al vieții tale și al lumii întregi, învingându-te pe tine însuți. Este un semn că ai distins binele de rău, că ți-ai folosit benefic rațiunea, această nestemată care nu poate fi evaluată, cu care te-a împodobit Dumnezeu spre a te uni cu El. În acest sens, părintele Arsenie Boca scrie: “De cârma minții atârnă încotro pornim și unde ajungem”. Rațiunea, luminată de credință și iubire, ne va ajuta să ne eliberăm și de invidie, punând capăt suferinței proprii și suferinței cauzate semenilor.

Dragii mei cititori, cel ce-și iubește aproapele cu sinceritate, nu poate să-l invidieze, să-i gândească răul, să-l determine să sufere și, mai ales, nu suportă nici măcar gândul că ar putea suferi vreodată. Să fim noi înșine în tot ceea ce facem. Să fim sinceri mereu.

Preot dr. Cristian Boloș

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *