În vremea bolii, spun Părinții Bisericii, noi simțim că viața omenească este asemenea unei flori care se usucă aproape imediat după ce își desface petalele și asemenea unui nor care se risipește și nu lasă nici o urmă. Simțim că zilele noastre dispar ca umbra, că trupul nostru se usucă precum florile câmpului, că viața celui mai tare om este numai o suflare, că prin fiecare respirație ea se scurtează și că bătăile pulsului său, asemenea bătăilor unui orologiu, îl apropie de ceasul din urmă. Însă, chiar și boala are rolul ei. De multe ori o boală grea ne învață ce drum să alegem în viață, ne învață să ne îndepărtăm de păcate și să facem binele, fiind un semn că Dumnezeu ne cercetează și ne îndreaptă prin intermediul acestei încercări. “Un bătrân oarecare deseori se îmbolnăvea. În cursul unui an s-a întâmplat să nu fie bolnav. Bătrânul se mâhnea foarte mult din această pricină și plângea, zicând: M-a părăsit Dumnezeul meu și nu m-a cercetat!” (Patericul).
Cel ce se însănătoșește după o boală, considerată grea sau chiar incurabilă, trebuie să simtă și să spună: “mi s-a dat de sus un termen de amânare ca să mă pocăiesc și să-mi îndrept viața potrivit poruncilor lui Iisus Hristos, Dumnezeu”. Din lecția rostită de către Mântuitorul către un slăbănog din Evanghelie: “Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău” (Ioan V; 14), realizăm că pricinile bolilor noastre sunt îndeosebi păcatele și excesele și că, prin urmare, cea dintâi lecuire împotriva lor sunt de fapt nu atât picăturile sau medicamentele prescrise de doctori, cât picăturile de lacrimi care curg dintr-o inimă zdrobită și înfrântă, cu o sinceră părere de rău. Să ne căim noi înșine de păcatele noastre și să nu așteptăm ca Dumnezeu să ne îndrepte, îngăduind să ni se trimită un necaz. Timpul este foarte prețios.
Dumnezeu ne iubește, dar El este și drept, iar judecățile Sale sunt de nepătruns
Cine suntem noi să-L luăm pe Dumnezeu la întrebări de ce ne-a făcut așa și nu altfel? De ce nu privim mai bine în trecut și să vedem păcatele care ne apasă sufletul? Poate așa vom înțelege mai ușor încercările la care suntem expuși uneori în viață și nu vom mai cârti. Un mare misionar creștin din secolul al VI-lea după Hristos, Sfântul Cadoc spunea atât de frumos: “Cea mai bună purtare o dă smerenia. Cea mai bună îndeletnicire este împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Cel mai bun sentiment este dreptatea. Cea mai bună întristare este pocăința. Cel mai frumos dar sufletesc este mărinimia”. Cineva l-a întrebat: “Ce este dragostea?” El a răspuns: “Dragostea e raiul. Ce este ura?” A zis: “Ura este iadul. Ce este conștiința?” A răspuns: “Conștiința este ochiul lui Dumnezeu în sufletul nostru”. Să luăm aminte la aceste cuvinte pline de înțelepciune.
Multe boli, chiar incurabile, se pot vindeca prin credința puternică în Dumnezeu. Și această comoară, care este credința, “nu o găsim săpând prin pământ, ci o aflăm dacă cercetăm sufletul omului bolnav. Ea constă din răbdare, din înțelepciune, statornicie și o neclintită nădejde în Dumnezeu. Credința face ceea ce omul și legea nu pot face”, afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur. “Într-o biserică, doi copilași plângeau în genunchi, înaintea icoanei Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în brațe. Hohotele lor de plâns s-au făcut auzite până în Sfântul Altar. Ieșind preotul și văzându-i, i-a chemat la sine, întrebându-i: De ce plângeți, dragii mei copilași? Printre lacrimi, ei au răspuns: Mămica noastră este foarte bolnavă și azi va fi operată. Dacă nu reușește operația, ce se va întâmpla cu noi? Tata ne-a părăsit de mult. Numai pe mama o avem aici pe pământ și pe Măicuța Sfântă în cer. Nu mai plângeți, le-a spus preotul cu blândețe. Veniți să ne rugăm împreună Maicii Domnului și lui Iisus ca operația să reușească. Sunt sigur că Dumnezeu o va ajuta și în curând se va întoarce acasă sănătoasă. Și s-au rugat cu credință și nădejde. Apoi, preotul i-a condus la spital, până la ușa salonului în care se afla mama lor. El s-a oprit. Copiii au alergat spre patul în care zăcea mama și văzând-o că le zâmbește, au îmbrătișat-o. Operația reușise. Preotul s-a îndepărtat, lăsându-i să se bucure în liniște de reîntâlnirea lor. I-a mulțumit Domnului că a salvat-o pe biata femeie, prin credința copiilor ei”.
Stă în puterea noastră să facem binele și să ne ferim de rău. Am văzut că boala poate fi și pedeapsă, dar și binefacere, spre îndreptarea noastră. Privind boala ca pedeapsă, înțelegem că atâta timp cât vom rămâne pe calea păcatului, Dumnezeu ne va lăsa să suferim toate durerile noastre. Însă, atunci când ne căim și alergăm la Dumnezeu, cerându-I milă și iertarea păcatelor, boala, din pedeapsă, se transformă în binefacere. Durerea trupească are drept scop să ne determine a ne apropia de Hristos. Nu trebuie să fim dezamăgiți dacă Iisus ne refuză ceea ce Îi cerem și ne dă altceva, mult mai important – mântuirea noastră sufletească. Sănătatea sufletească este infinit mai scumpă decât cea trupească. O nenorocire gravă, o boală grea și istovitoare, ne face să înțelegem că suntem mici înaintea Domnului și totodată ne îndeamnă să ne gândim la Dumnezeu, Cel uitat de noi, să ne căim, să plângem, să alergăm la preot și, cu durere în suflet, să cerem dumnezeiasca milă, iar la sfârșit Sfânta Împărtășanie. Și atunci, dar numai atunci, sufletul nostru se va ușura și va reînvia din starea de morbiditate în care se afla, conchide Stavros Kalkandis.
