vineri, martie 29, 2024
AcasăReligieSinuciderea și consecințele ei dezastruoase

Sinuciderea și consecințele ei dezastruoase

bolos

Sinuciderea este, indubitabil, un păcat de moarte. Prin definiție, “sinuciderea înseamnă curmarea conștientă și voluntară, directă și arbitrară a propriei vieți trupești, fie prin întrebuințarea unor mijloace ucigătoare, fie prin neîmplinirea unor acțiuni, care sunt imperios necesare pentru susținerea vieții, de pildă alimentarea. Definiția dată arată limpede că de sinucidere este capabil numai omul, el fiind unica ființă pământească înzestrată cu rațiune și voință liberă” (vezi Mitropolit dr. Nicolae Mladin, Prof. diac. dr. Orest Bucevschi, Prof. dr. Constantin Pavel, Prof. diac. dr. Ioan Zăgrean, Teologia morală ortodoxă, vol. II, București, 1980, pp. 137-143).
Păcatul sinuciderii, conform lucrării menționată mai sus, a fost constatat în toate epocile, fiind legat deseori de anumite credințe religioase false, de diverse superstiții și de modul în care este concepută viața posterioară morții, dând naștere multor controverse. Adepții sinuciderii se întreabă retoric: “de ce nu i-ar fi permis omului să-și curme singur firul vieții, dacă nu mai dorește să trăiască?” În timp ce unele voci condamnă sinuciderea, considerând-o un act de lașitate, alte persoane o glorifică, socotind-o un act de mare curaj, cerul fiind deschis pentru cei care se sinucid din motive dictate de onoare. Potrivit credinței nipone, sinuciderea sau hara-kiri curăță orice pată morală, asigurând o înmormântare și o amintire onorabile. Budismul admite sinuciderea în anumite împrejurări; cu toate acestea, îl consideră pe sinucigaș drept un om care a săvârșit o serie de păcate grele în existențele sale anterioare. Islamismul condamnă sinuciderea ca fiind potrivnică legilor lui Allah. În cazul romanilor și al grecilor nu întâlnim o apreciere morală unitară asupra sinuciderii. În primă instanță, ei priveau sinuciderea ca fiind o nedreptate vis-à-vis de cetate, sinucigașii fiind privați de înmormântare, dar ulterior această idee s-a schimbat, sinuciderea devenind o faptă onorabilă și permisă atunci când era comisă din cauze “binecuvântate”. Pitagora și Socrate caracterizează sinuciderea ca “impietate față de zei”. În timpurile mai noi, s-au ridicat unii apologeți fervenți ai sinuciderii, precum David Hume și Arthur Schopenhauer; alții, ca Paulsen și Zigler o justifică doar în anumite circumstanțe. Aceștia încearcă să argumenteze “dreptul omului la moarte”, ca și când viața pământească ar fi fără sfârșit, iar moartea un privilegiu. Ei vorbesc despre o “etică” și o “filozofie” a sinuciderii, ca despre niște “realizări strălucite ale culturii moderne”.
Sinuciderea, opinează teologul Hristu Andrutos (în lucrarea Sistem de morală, Sibiu, 1947, pp. 181-185), este o crimă împotriva firii omului, împotriva societății și împotriva lui Dumnezeu. Ca atare, creștinismul condamnă vehement sinuciderea ca pe “un act de insurecție împotriva dătărorului vieții – Dumnezeu – și ca pe o distrugere a templului Duhului Sfânt, care este trupul (I Corinteni VI; 19)”, motiv pentru care Biserica refuză să se roage pentru sinucigași, care întrerup de bunăvoie orice legătură cu Dumnezeu, refuzând chiar înmormântarea acestora (în afara cazurilor în care sinucigașii sufereau de alienație mintală). Cauzele sinuciderilor, afirmă Andrutsos, sunt multe și variate, acestea întâlnindu-se într-un număr mare în cazul oamenilor puternici din punct de vedere financiar, care în goana după avere își neglijează sufletul și trupul, creându-se dezechilibre grave. Sinuciderile pot fi și consecințele unei vieți dezordonate, destrăbălate; de pildă, alcoolismul îl predispune pe om la boli spirituale. Însă, e cert faptul că “sinucigașii se distrug pe ei înșiși, socotind că viața este de netrăit. Fie că au suportat mari catastrofe morale sau materiale, fie că au venit în conflict cu societatea, fie că au vreun defect trupesc, fie din cauza suferinței trupești, fie din cauza unei boli incurabile, fie din cauza amorului propriu sau a dragostei, fie din cauza mustrării conștiinței și de frica rușinii și a pedepsei, fie din cauza deznădejdii, fie din cauza săturării și a scârbirii de viață și din alte motive asemănătoare, mulți își întrerup firul vieții. Sinuciderea este, deci, de regulă sfârșitul unei vieți distrusă din punct de vedere spiritual sau trupesc, ori social sau economic, după cum zice Paulsen. Însă, oricum ar fi privită, sinuciderea este o crimă oribilă”, conchide Hristu Andrutsos. Această crimă îl privează pe om de fericirea veșnică.

Preot dr. Cristian Boloș

- Advertisment -spot_img

Cele mai populare

Comentarii recente