De ce condamnă în mod categoric morala creștină sinuciderea?
În primul rând, sinuciderea reprezintă o crimă împotriva firii umane deoarece omul, ca persoană, trebuie să prețuiască viața după valoarea ei reală, ca fiind primul dintre bunurile pământești și temelia oricărei acțiuni morale, nedistrugând-o intenționat. În al doilea rând, sinuciderea este o crimă împotriva societății, familiei și țării pentru că sinucigașul, prin fapta sa oribilă, dezertează de la toate datoriile sociale, aruncând rușine asupra membrilor familiei sale și lăsând în urmă mizerie. De asemenea, dă altora pildă rea de a nu-și prețui viața proprie, ceea ce poate duce și la disprețuirea vieții altora. Cel care s-a făcut vinovat cu ceva față de societate are datoria să-și repare prin fapte bune greșelile și nedreptățile comise, nu să recurgă la sinucidere, care sporește iremediabil păcatele. Bolnavii (de exemplu, infirmii) oferă o pildă morală de răbdare, dând prilej pentru practicarea faptelor milei trupești și sufletești, a căror valoare morală este incontestabilă. În al treilea rând, sinuciderea constituie o crimă împotriva lui Dumnezeu. Cineva poate distruge un lucru dacă este proprietarul lui absolut. După învățătura creștină viața omenească este darul lui Dumnezeu, El fiind creatorul și susținătorul vieții umane, deci și proprietarul ei absolut. Credinciosului îi este dată viața spre folosire rațională în vederea dobândirii mântuirii sale. Cu alte cuvinte, de darul vieții e legată mântuirea. Distrugerea vieții presupune distrugerea unui bun al cărui proprietar propriu-zis nu este omul, ci Dumnezeu; astfel, sinuciderea dobândește caracterul unei violări nedrepte a dreptului de proprietate asupra persoanei umane care Îi revine exclusiv lui Dumnezeu (vezi Teologia morală ortodoxă, vol. II, București, 1980, pp. 138-139).
Sinuciderea, afirmă morala creștină, este un păcat greu, de moarte. De ce? Dacă alte păcate lasă posibilitatea căinței (a pocăinței), sinuciderea desființează pentru totdeauna o astfel de oportunitate. Sinucigașul se aruncă, prin proprie voință, în suferințe veșnice. Biserica îl consideră pe sinucigaș condamnat pieirii eterne și îl lipsește de rugăciunile sale. Canoanele bisericești sunt “necruțătoare” în această privință (Teologia morală ortodoxă, p. 140). Astfel, Biserica Ortodoxă, prin canoanele ei, exprimă ideea ca niciun serviciu funerar – înmormântare bisericească sau slujbe de pomenire (parastase, rugăciuni) – să nu se săvârșească pentru cei care, ca rezultat al propriei voințe, s-au rupt de comunitatea Bisericii, prin sinucidere. O oarecare toleranță o putem manifesta față de cei iresponsabili din punct de vedere mental, lăsându-i în grija lui Dumnezeu, iar față de familiile lor manifestându-ne compasiunea și înțelegerea. Reticența Bisericii Ortodoxe față de sinucidere poate fi concentrată mai ales în două puncte: 1.crearea persoanei umane “după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Facere I; 26-27); 2.convingerea că viața este un dar de la Dumnezeu, izvorând din El și stând sub puterea Sa.
Viața și moartea omului Îi aparțin lui Dumnezeu. Cine se gândește la El și la viața de dincolo de moarte nu va fi chinuit de gândul sinuciderii, indiferent de greutatea încercării pe care o traversează, ci va trăi cu credința în Dumnezeu, împlinind poruncile Sale. Una dintre poruncile dumnezeiești este următoarea: “Să nu ucizi” (Ieșire XX; 13). Vai de cel care își încredințează sufletul diavolului prin sinucidere! Chiar dacă în viață intervin încercări, Dumnezeu ne va da puterea de a le depăși, învingându-ne pe noi înșine și înclinarea noastră spre păcat. În acest sens, Toma de Kempis, în lucrarea sa Urmarea lui Hristos afirmă: “Când socotim că suntem departe de Dumnezeu, El este mai aproape de noi. Când credem că totul este pierdut, adeseori atunci se ivește un prilej mai mare de câștig. Nu este totul pierdut când treburile nu ies așa cum ne așteptăm noi. Mereu există o nădejde de scăpare. Să nu ne socotim cu totul părăsiți cu toate că, pentru câtăva vreme, Dumnezeu ne-a trimis un necaz. Căci astfel se ajunge în Împărăția Cerurilor. Ceea ce am dat (viața), zice Domnul, este al Meu, iar ceea ce am luat, nu a fost al tău, căci al Meu este tot darul cel bun și desăvârșit”.
