Spiritualitate – Despre Dumnezeu

Publicat la data de6 martie 2017 » 342 Views» De: George Negrea » Religie
 0 stars
Înregistrare to vote!

Dintotdeauna omul a dorit să știe care este cauza ultimă a întregii creații, a dorit să se apropie cât mai mult de Dumnezeu și să-L cunoască. El și-a pus nenumărate întrebări: Cine este Dumnezeu? Cum Îl cheamă?
Însuși Dumnezeu îi răspunde lui Moise și întregii omeniri în felul următor: „Eu sunt Cel ce sunt… Acesta este numele Meu pe veci; aceasta este pomenirea Mea din neam în neam” (Ieșire III; 13-15). Dumnezeu este întotdeauna același. Noi trăim fiindcă ne raportăm la Dumnezeu. El este deasupra timpului. Nu poate fi introdusă noțiunea de timp în Dumnezeire. Nu se poate spune că era un timp în care Tatăl era, iar Fiul și Duhul Sfânt nu erau. Dumnezeu-Tatăl este nenăscut, fiind cauza supremă. Fiul Se naște din veci din Tatăl, iar Duhul Sfânt purcede din veci din Tatăl. Timpul începe odată cu crearea lumii.
Atotputernicul Dumnezeu nu poate fi cunoscut în ființa Sa, care este inaccesibilă omului. Putem spune că noi Îl cunoaștem pe Dumnezeu și Îl urmăm prin modul în care El Se manifestă în lume. Realitatea ne arată că Dumnezeu este totodată bun și bunătatea absolută, că este iertător și iertarea desăvârșită, că este iubitor și iubirea supremă etc. Noi Îl imităm, fiind, la rândul nostru, buni, iertători, iubitori ș.a.m.d. Ființa/natura dumnezeiască este unică și, în același timp, ea există întreagă în fiecare persoană a Sfintei Treimi. Sfântul Vasile cel Mare afirmă că este un singur Dumnezeu (în ființă), dar întreit în persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt (“Mărturisesc și recunosc că cred într-un singur Dumnezeu Tatăl atotțiitorul, Dumnezeu Părintele, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Duhul Sfânt; mă închin și premăresc un singur Dumnezeu în trei persoane! Mai recunosc și unirea Domnului în trup, iar ca mamă a lui Dumnezeu pe cea care L-a născut după trup, Sfânta Maria”); ființa arată ceea ce este comun, iar persoanele desemnează ceea ce este particular (“Persoanele pe care credința le admite în Sfânta Treime… cât privește felul în care ni se prezintă ființa, nu poți face nicio deosebire între ele, în schimb în comunitatea de substanță însușirile distinctive strălucesc în fiecare persoană. Despre ceea ce-i separat într-o persoană, cât și atunci când vorbim despre ceva unit în aceeași ființă, mintea ne spune că ceea ce-i comun se referă la ființă, pe când ipostasul sau persoana e semnul propriu a ceea ce-i specific sau particular”).
De asemenea, Sfântul Grigorie de Nazianz – numit Teologul Sfintei Treimi – a adâncit problema treimică și a stabilit raporturile dintre persoanele Sfintei Treimi, precizând că există în mod real un Dumnezeu, în trei persoane, Care, pe de o parte, au în comun ființa, necrearea și dumnezeirea, dar Care, pe de altă parte, au și însușiri particulare. Tatăl are ca însușire specifică nenașterea, Fiul, nașterea din veci din Tatăl, iar Duhul Sfânt, purcederea din veci din Tatăl.
Vechiul Testament ne prezintă relația poporului ales cu Dumnezeu-Tatăl. Noul Testament scoate în evidență activitatea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, iar Duhul Sfânt Își face intrarea în istorie în ziua Cincizecimii (a Rusaliilor), când ia naștere Biserica, în chip văzut, prin formarea primei comunități creștine la Ierusalim. Aceasta nu înseamnă, însă, că de-a lungul istoriei cele trei persoane treimice au lucrat individual. Dimpotrivă. În fiecare acțiune divină (creație, mântuire, sfințire, proniere) este prezentă întreaga Sfântă Treime, noi trebuind să vedem „Treimea Unității și Unitatea Treimii”, potrivit Fericitului Augustin.
Însă, se întreabă Fericitul Augustin, „cine poate înțelege Treimea cea atotputernică?… Rar este sufletul care atunci când vorbește despre Treime știe ce vorbește… Aș vrea ca oamenii să cugete următoarele trei lucruri în ele însele. Cu totul altceva sunt aceste trei lucruri decât acea Treime, dar le spun ca ei să se exercite și să dovedească și să simtă cât de departe sunt. Susțin, încă, că aceste trei lucruri sunt: a fi, a cunoaște, a voi. Căci eu sunt și știu și voiesc, eu sunt știind și voind și știu că eu sunt și că vreau să știu și să fiu. Așadar, să vadă, cine poate, în aceste trei lucruri cât de nedespărțită este viața și o singură viață și o singură minte și o singură ființă, cât, în sfârșit, este de nedespărțită deosebirea și totuși este o deosebire”.
„Dumnezeu este Iubire”, scria Sfântul Ioan (I Ioan IV; 8). Numai fiindcă este Iubire se poate explica jertfa supremă a Fiului. Hristos acceptă crucea de bună voie, din iubire față de neamul omenesc, care ajunsese într-o stare deplorabilă din punct de vedere spiritual și moral. Dacă Dumnezeu ne-a iubit și ne iubește, înseamnă că și noi avem datoria de a-L iubi. O dovadă a iubirii Sale este și aceea că ne poartă de grijă în permanență, că ne iartă, deși noi ne îndepărtăm deseori de El, că ne reprimește la Sine, prin pocăință sinceră, chiar dacă am păcătuit grav.
Este o naivitate din partea omului contemporan să pună la îndoială existența și prezența activă a lui Dumnezeu în lume, pe motiv că el nu poate explica pe cale rațională Dumnezeirea. De asemenea, este inacceptabil să creadă că nu este creația lui Dumnezeu, ci produsul evoluției. Fiecare zi din viața noastră este un dar din partea lui Dumnezeu, în orice vindecare Se manifestă Dumnezeu, după cum și în fiecare moarte se realizează voia lui Dumnezeu. El poate fi cunoscut și iubit doar prin credință. Cât de sugestiv se exprima Ellie Wiesel: „Pentru cel ce crede, nu există întrebări. Pentru cel ce nu crede, cu există răspunsuri!” Un om lipsit de credință va căuta mereu un argument teoretic/rațional pentru orice afirmație. Doar trăind la maximum intensitatea rugăciunii, a acestui dialog intim și direct cu Dumnezeu, doar conștientizând apartenența totală la trupul lui Hristos – Biserica –, doar simțind efectiv roadele Sfintei Liturghii și ale Sfintei Împărtășanii, omul va reuși să trăiască în Dumnezeu și cu Dumnezeu, ca fiu iubit al Său.

Preot dr. Cristian Boloș

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *