joi, martie 28, 2024
AcasăReligieSpiritualitate - Dumnezeu și rugăciunea

Spiritualitate – Dumnezeu și rugăciunea

Fiecare creștin este conștient de faptul că merge la biserică din dorința de a se ruga, de a intra în dialog și comuniune cu Dumnezeu și cu semenii, de a simți că face parte dintr-o familie, din familia lui Dumnezeu. La fel simțim toți, deoarece suntem mădulare ale trupului lui Hristos, care este Biserica (Efeseni V; 23). Însă, dacă cineva ne-ar întreba: „Ce sunt rugăciunea?”, am sta, am reflecta și ne-am găsi greu cuvintele prin care să definim această convorbire umano-divină, o noțiune atât de simplă în aparență. Cel mai ușor răspuns ar fi: „Rugăciunea este o înșiruire de cuvinte pe care I le adresăm lui Dumnezeu și prin care I ne adresăm Tatălui nostru”.
Dacă interlocutorul nostru ar fi hotărât să ne irite, ne-ar mai întreba: „Cine este Dumnezeu?” Cum, adică, cine este Dumnezeu? Dumnezeu este Dumnezeu. „Eu sunt Cel ce sunt”, îi spune Dumnezeu lui Moise (Ieșire III; 14). Dumnezeu este făcătorul cerului și al pământului. Toate s-au făcut prin Cuvântul Lui (Ioan I; 1-3). El a zis: „Să fie…” (Facere cap. I) și a fost. El este creatorul lumii nevăzute și al celei nevăzute, dar nu este autorul răului. Răul a devenit realitate prin libera exprimare a voinței unei părți a îngerilor (din lumea nevăzută) și a primilor oameni, Adam și Eva (din lumea văzută). De asemenea, omul reprezintă lucrul mânilor lui Dumnezeu. El a zis: „Să facem om după chipul și asemănarea noastră…” (Facere I; 26). L-a împodobit cu sentiment, rațiune și voință liberă, dăruindu-i harul dumnezeiesc spre a persevera în bine, spre a ajunge la asemănarea cu Sine. Observăm ideea că Dumneze spune: „Să facem”, nu: „Să fac”. El ni Se dezvăluie încă de la început ca fiind un Dumnezeu în trei persoane: Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul și Dumnezeu-Duhul Sfînt. Dumnezeu în Treime este viu și real, precum vie și reală este lumea creată și proniată de El.
Omul primordial cade în păcatul neascultării de Dumnezeu. Săvârșește păcatul strămoșesc. Este alungat din Grădina Edenului. Cade din harul lui Dumnezeu, pe care îl va redobândi prin întruparea Fiului, la „plinirea vremii” (Galateni IV; 4). Fiul lui Dumnezeu Se naște cu trup din Fecioara Maria (Isaia VII; 14, Matei I; 23-25), care devine astfel Născătoare de Dumnezeu și mijlocitoare, prin rugăciune, între noi și Sfânta Treime. El ia „chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor și la înfățișare aflându-Se ca un om. S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte și încă moarte pe cruce” (Filipeni II; 7-8). El, prin întrupare, activitate mesianică, jertfă și înviere, ne-a răscumpărat din robia păcatului, a diavolului și a morții, ne-a redeschis ușile Raiului, a readus împăcarea între pământ și cer, între om și Dumnezeu, redându-ne posibilitatea de a ne mântui sufletele. El ne-a adus mesajul providențial că „Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască”, întrucât El, Iisus Hristos, Mântuitorul „S-a dat pe Sine preț de răscumpărare pentru toți” (I Timotei II; 4-6). Însă, El nu forțează pe nimeni, întrucât l-a înzestrat pe om cu libertate de voință. În virtutea acestei libertăți, noi suntem „împreună-lucrători cu Dumnezeu” (I Corinteni III; 9) în procesul mântuirii sufletelor noastre. Întreaga noastră viață pământească trebuie să fie o colaborare continuă între noi și Dumnezeu, între voința noastră liberă și harul/puterea/energia lui Dumnezeu. Omul este liber să aleagă binele sau răul, viața sau moartea (Deuteronom XXX; 15). De aceea, mântuirea sufletului său depinde de alegerile pe care le face în timpul pelerinajului pământesc, nefiind supus unui destin orb sau implacabil.
Rugăciunea stăruitoare, pătrunsă de credință puternică, reprezintă calea prin care noi intrăm într-un dialog intim și sincer cu Creatorul, constituie jertfa, ofranda, darul pe care noi I le oferim lui Dumnezeu, din dragoste și recunoștință față de El, Care ne iubește (El fiind iubirea absolută – I Ioan IV; 8), ne iartă, ne poartă de grijă și ne rabdă.
Punctul de plecare, când ne așternem la rugăciune, ar trebui să fie convingerea noastră că suntem păcătoși, dar că ne putem îndrepta prin milostivirea lui Dumnezeu și prin voința noastră, prin încrederea noastră în ajutorul divin. Rugăciunea – de mulțumire, de laudă, de cerere, particulară și comună – este un urcuș treptat spre/la/în Dumnezeu.
Să nu uităm că rugăciunea presupune atât un efort psihic, cât și unul fizic: atenție, minte neîmprăștiată, trezvie și o atitudine fizică corespunzătoare. Dacă noi solicităm atenția lui Dumnezeu, se cuvine să-I acordăm și noi, la rândul nostru, întreaga atenție. În clipa în care îngenunchem, întru smerenie, nu facem altceva decât să ne manifestăm ascultarea și iubirea față de Tatăl, în calitatea noastră de fii iubiți ai Săi. În momentul în care se însemnăm cu Sfânta Cruce nu facem altceva decât să ne exprimăm credința în Sfânta Treime (în Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt), închinându-ne, totodată, altarului pe care Iisus S-a adus ca jertfă pentru iertarea păcatelor noastre (Hristos nu poate fi despărțit de Cruce).
Venind să ne rugăm la/în biserică noi batem la o ușă, la ușa Împărăției. Aici, în biserică, ne găsim cel mai aproape de Dumnezeu, iar în timpul sfintelor slujbe ne unim cu El, în toată complexitatea Sa, dar și în toată simplitatea Sa.

Preot dr. Cristian Boloș

 

- Advertisment -spot_img

Cele mai populare

Comentarii recente