Spiritualitate – Mărturisirea păcatelor

Publicat la data de27 februarie 2017 » 389 Views» De: George Negrea » Religie
 0 stars
Înregistrare to vote!

“Această viață ne-a fost dată pentru căință. Să n-o risipim în căutări zadarnice”, ne îndeamnă Sf. Isaac Sirul

Nu a existat și nu există om care să nu păcătuiască. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos a instituit Taina Mărturisirii, a Spovedaniei sau a Pocăinței, care constă în iertarea păcatelor celor ce le mărturisesc și se căiesc pentru ele cu sinceritate. “Dacă zicem că păcat nu avem, scria Sf. Ioan, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, Domnul este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos și cuvântul Lui nu este întru noi” (I Ioan I; 8-10). După învierea Sa din morți, Hristos a suflat asupra Apostolilor și, prin ei, asupra episcopilor și preoților, zicând: “Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan XX; 22-23). De altfel, Domnul le spusese și înainte Sfinților Apostoli că “oricâte veți dezlega pe pământ, vor fi legate și în cer, și oricâte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer” (Matei XVIII; 18). Referitor la acest aspect, Sf. Ioan Gură de Aur menționează următoarele: “Preoții locuiesc pe pământ, dar dispun de cer, căci au primit o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor… Căci orice hotărăsc preoții jos, confirmă Dumnezeu sus”.
Pocăința este Taina prin care creștinul, căindu-se sincer de păcatele săvârșite și mărturisindu-le înaintea preotului duhovnic, primește de la Dumnezeu, prin dezlegarea preotului, iertarea păcatelor, fiind reașezat în starea harică din care căzuse datorită lor. Luând hotărârea de a se îndrepta, creștinul se apropie de Dumnezeu în scaunul mărturisirii, cu inima înfrântă și smerită, mărturisind preotului toate păcatele săvârșite de la ultima sa Spovedanie. Manifestând părere de rău și căință pentru păcatele făcute, creștinul promite că pe viitor va încerca să nu le mai repete. Preotul dă dezlegarea de păcate celui ce s-a mărturisit, iar după povețele necesare, dă canonul sau epitimia spre îndreptarea penitentului.
Am putea spune, potrivit părintelui Dumitru Stăniloae, că Taina Mărturisirii este o Taină a comunicării intime și sincere dintre credincios și preot. Prin intermediul ei, preotul pătrunde în sufletul credinciosului, care i se deschide de bunăvoie. Credinciosul își destăinuie intimitățile sufletului, slăbiciunile care l-au condus la păcate. Preotul i se înfățișează ca vorbindu-i în numele Domnului; el este, de fapt, un organ văzut al lui Hristos, care nu va spune nimănui taina credinciosului și nu va manifesta surprindere ascultând cele mai grave abateri ale lui. Între ei se stabilește o legătură sufletească profundă și intimă, cu totul deosebită, o prietenie unică. În intimitatea Tainei Mărturisirii, afirmă episcopul Kallistos Ware, participă trei persoane: duhovnicul, penitentul (creștinul) și Hristos-Doctorul. În această relație este prezent în mod nevăzut, dar simțit, Însuși Hristos, El fiind Cel Care iartă păcatele în urma dezlegării dată de preot. Creștinul este conștient de această realitate și tocmai de aceea își deschide sufletul cu toată seriozitatea, știind că mărturisirea sa nu se face numai înaintea omului (preotului) care poate fi mințit, ci în fața lui Hristos-Dumnezeu, de Care nu se poate ascunde nimeni și nimic.
În societatea contemporană, omul duce o viață agitată. Uneori simte nevoia să se descarce sufletește și atunci aleargă la preot, mărturisindu-se. Alteori, își deschide sufletul în fața unui psiholog. Ambele metode dau roade, dar între ele există o deosebire fundamentală, pe care părintele Teofil Pârâian a surprins-o excepțional: “O ședință la psiholog este la nivelul omului, în timp ce o spovedanie implică harul dumnezeiesc”. Păcatele nu pot fi iertate fără mărturisirea lor. Domnul, zice părintele Stăniloae, nu cere mărturisirea păcatelor pentru că nu le-ar cunoaște, ci pentru că mărturisirea lor este un semn de căință reală și un semn de încredere în Dumnezeu și în preotul care-L reprezintă. Prin mărturisire și părere sinceră de rău, creștinul face primul act de ridicare deasupra păcatului. “Nimeni nu e atât de bun și milostiv ca Domnul, dar pe cel care nu se căiește nici El nu-l iartă”, scria Sf. Marcu Ascetul. În cadrul mărturisirii, preotul, asemenea unui judecător și unui medic, apreciază și adresează sfaturile cele mai indicate pentru vindecarea sufletului, dând, în numele Domnului, canonul sau epitimia, aplicând canoanele prevăzute pentru diferitele păcate. Acestea nu au ca scop pedepsirea, ci vindecarea creștinului. Tradiția Bisericii nu cunoaște păcate neiertabile. Expresia Mântuitorului: “cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate” (Ioan XX; 23), are un înțeles general. Sf. Isaac Sirul afirmă: “Nu există păcat de neiertat în afară de păcatul nepocăit” sau nemărturisit. De asemenea, Sf. Ioan Gură de Aur spune: “Pe Dumnezeu nu-L supără atât de mult păcatele făcute, cât nedorința noastră de a ne schimba” în bine. Dacă în Evanghelia după Matei, cap. XII, v. 31-32, se spune că blasfemia împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta niciodată, de aici trebuie să înțelegem învârtoșarea celor care nu vor să se căiască pentru păcatele lor, ne asigură părintele Stăniloae. Preotul duhovnic este în măsură să decidă canonul cel mai potrivit pentru contracararea păcatelor și eradicarea acestora, inclusiv oprirea de la Sfânta Împărtășanie, pentru o anumită perioadă de timp, când e cazul. Ca terapeutică spirituală sau pedagogie a Spovedaniei, Sf. Ioan Gură de Aur recomandă: “Pentru a vindeca nu este destul să scoți săgeata din rană, ci trebuie să pui peste ea și un leac. Căci pocăința constă nu numai în abținerea de la relele pe care le făceai înainte, ci mai ales în facerea de fapte bune”. Ca atare, preotul îl îndeamnă pe creștin la exercitarea virtuții în detrimentul păcatelor și viciilor, care îl stăpâniseră până în acel moment. Tocmai de aceea scria Herma următoarele cuvinte: “Pocăința este o lucrare de mare inteligență”. Numai în urma Spovedaniei, creștinul se poate împărtăși cu vrednicie cu Trupul și Sângele Domnului Hristos.
Am constatat importanța fundamentală pe care o are Taina Mărturisirii în strădania noastră de a dobândi Împărăția lui Dumnezeu. Avva Isaia spunea: “Dacă n-ar fi pocăința, n-ar fi nici cei ce se mântuiesc. Dar cel ce-și plânge păcatele și continuă să le facă, se înșeală pe sine însuși”. Prin urmare, hotărârea de a nu mai păcătui, creștinul este dator să o pună în practică, deoarece pocăința are, după opinia Sf. Grigorie Teologul, două fețe: “Ea privește la cele trecute și la cele viitoare; la cele trecute ca să-ți plângi păcatele săvârșite, la cele viitoare ca să nu le mai faci”. Spovedania este “Taina eliberării, a vindecării, a bucuriei, a unirii cu Domnul” (P.S. Irineu Pop-Bistrițeanul), necesitând o mare atenție atât din partea preotului duhovnic, cât și a penitentului, multă bucurie făcându-se în cer pentru “un păcătos care se pocăiește” (Luca XV; 7). Creștinul trebuie să aibă convingerea că Dumnezeu îl iartă pentru păcatele sale, dacă îi pare sincer rău pentru ele și le mărturisește în întregime, uneori spălându-le cu propriile lacrimi. Ținând cont de sfaturile date de către duhovnic și folosindu-se spre bine de libera sa voință, creștinul se va angaja ferm pe drumul ce duce spre Dumnezeu.

Preot dr. Cristian Boloș

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *