Putem privi Sfânta Cruce din mai multe unghiuri: ca obiect de cult, ca lemn pe
care a fost răstignit Domnul Iisus Hristos, ca semn distinctiv al creștinilor, ca armă de
biruință împotriva diavolului, ca semn al Fiului lui Dumnezeu, care se va arăta pe cer la a
doua Sa venire întru slavă (Matei XXIV; 30) și, în cele din urmă, ca încercare la care este
expus omul în cursul vieții sale pământești.
Astfel, putem defini crucea ca fiind un obiect din lemn, piatră sau metal, care
înfățișează răstignirea lui Iisus Hristos. În antichitate, crucea era considerată un
instrument de tortură. La moartea pe cruce erau condamnați cei mai periculoși criminali,
cei mai mari răufăcători, cei care reprezentau o amenințare pentru societate. Supliciile
celui răstignit erau groaznice; ele puteau dura două sau trei zile, până când cel condamnat
murea sfâșiat de chinuri. Strigătele scoase de acesta erau înfiorătoare. Uneori, pentru
scurtarea suferinței, i se sfărâmau fluierele picioarelor. Prin răstignirea lui Iisus pe ea, din
simbol al rușinii și al ocării, crucea a devenit semn de biruință. Dacă omul a căzut în
păcat prin pom (în Grădina Edenului), el se mântuiește tot prin pom, adică prin lemnul
crucii, scria Sfântul Ioan Gură de Aur.
Totodată, Crucea Domnului reprezintă o carte întotdeauna deschisă și actuală,
prin intermediul căreia Hristos ne învață ce înseamnă iubirea, smerenia, iertarea și
răbdarea, trepte pe care trebuie să urcăm spre a ajunge în Împărăția lui Dumnezeu.
Crucea poate fi comparată foarte bine cu o scară. Iisus a înviat și S-a înălțat la cer după
ce, în prealabil, S-a urcat pe cruce. În consecință, creștinul, dornic să ajungă în Rai, e
dator să parcurgă drumul mântuitor al Crucii. De fapt, fiecare creștin este un permanent
purtător de cruce, fie că aceasta e mai grea, fie că e mai ușoară. A-ți purta crucea cu
demnitate, credință și răbdare înseamnă a-L imita, după putere, pe Hristos, înseamnă a
parcurge împreună cu El traseul de la suferință la biruință, de la moarte la înviere. Iisus
Hristos, remarca Părintele Dumitru Stăniloae, Se face contemporan nouă, oferindu-ne
ajutorul Său necondiționat.
Crucea este armă împotriva diavolului, deoarece prin jertfa Domnului a fost
biruită puterea celui rău, a păcatului și a morții: “Doamne, armă asupra diavolului,
Crucea Ta o ai dat nouă, mărturisește troparul de la Taina Sfântă a Maslului; că se
îngrozește și se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei; căci morții i-ai sculat și
moartea ai surpat, pentru aceasta ne închinăm îngropării Tale și învierii”. Prin Cruce și
Înviere, Iisus ne-a adus mântuirea. În cimitire, Crucea veghează somnul celor adormiți
până la a doua venire a Domnului. Prezența Crucii la mormânt este un semn că cel plecat
pe calea veșniciei a adormit întru credința și nădejdea învierii spre fericirea veșnică.
De asemenea, semnul Sfintei Cruci constituie cea mai scurtă mărturisire de
credință a creștinilor. În clipa în care ne însemnăm cu Sfânta Cruce, ne mărturisim
credința în Sfânta Treime, adică în Tatăl, în Fiul și în Duhul Sfânt, un singur Dumnezeu
în trei Persoane. În primele secole ale creștinismului, îndeosebi în perioada persecuțiilor,
creștinii se recunoșteau între ei desenând pe jos o cruce sau un pește. Însă, persecuțiile s-
au încheiat; nu mai suntem condamnați la moarte dacă ne însemnăm în public cu Sfânta
Cruce. Ca atare, nu se cuvine să fim cuprinși de rușine în clipa în care trecem prin fața
unei biserici sau a unei troițe și ne facem semnul Sfintei Cruci.
Pr.dr. Cristian Boloș
