Terapia prin iertare

Publicat la data de19 februarie 2017 » 405 Views» De: George Negrea » Religie
 0 stars
Înregistrare to vote!

“Vrei să fii fericit o clipă? Răzbună-te! Vrei să fii fericit o viață? Iartă! Vrei să vindeci răul din interior? Uită!” (Lacordaire)

Iertarea… Ce înseamnă iertarea?

Iertarea este o virtute, o virtute deosebită, care înnobilizează sufletul omului și care asigură toleranța în familie și în societate. Este un antidot al fenomenului excluziunii sociale, care tinde să își facă simțită prezența tot mai pregnant. Domnul Iisus Hristos condiționează iertarea venită din partea lui Dumnezeu de iertarea pe care noi o acordăm semenilor. Iertarea este o trăsătură definitorie a creștinului credincios, care nu poate concepe să se apropie de Dumnezeu dacă, anterior, nu a stabilit un raport de frățietate cu aproapele, indiferent de naționalitate, apartenență religioasă, cultură, stare socială etc. Dumnezeu nu poate primi o ofrandă din partea unui om care își disprețuiește sau își urăște semenul. Dacă El ne iartă pentru fiecare greșeală pe care o facem – în fiecare clipă – ni se pare exagerată pretenția Lui ca și noi, la rândul nostru, să ne manifestăm iertarea față de cei care ne greșesc, uneori fără intenție? Societatea nu poate să progreseze în bine dacă nu este fundamentată pe iertare, pe toleranță. Fiecare persoană își are rolul și locul în angrenajul universal, fapt care îi creează o individualitate unică. Există loc pe Pământ pentru toți.

Iertarea este o expresie a iubirii, poartă amprenta ei. În ziua de azi se vorbește, pe de o parte despre o iertare totală sau completă, adică “din toată inima”, iar pe de altă parte despre o iertare formală. Nu este același lucru să spui: “te iert, pentru că te iubesc” sau “te iert, dar nu te uit”. În primul caz, iertarea dobândește o conotație iubitoare, se umple de consistență, întrucât cuvintele rostite sunt urmate de o intenție reală ce vizează lăsarea la o parte (trecerea în uitare) a tuturor nedreptăților pe care le-ai suferit, la care se adaugă fapta, ca transpunere a cuvântului în realitate. Astfel, ia naștere cuvântul făptuitor, creator de noi perspective în ansamblul relațiilor om-om și om-Dumnezeu. În cel de-al doilea caz, iertarea are un caracter ambiguu, nedeplin, nedesăvârșit, deoarece denotă faptul că nu ai fost capabil să abandonezi amintirea răului pe care l-ai îndurat. Având mereu vie în suflet amintirea acestui rău, simulând iertarea, e posibil ca la un moment dat să răbufnească și să se concretizeze într-o pornire violentă spre răzbunare, ceea ce exclude automat iubirea. Nu poți iubi dacă nutrești în suflet apropierea unei clipe propice răzbunării.

Iubirea nu poate fi asociată cu falsitatea, fiindcă în acest caz nu mai e iubire. Iubirea este atât de pură, încât se debarasează de orice gând pătimaș, de orice viciu; nu poate fi umbrită de nicio pornire care l-ar vătăma/leza pe cel pe care îl iubești. Este atât de pură pentru că izvorăște din Dumnezeu, El Însuși fiind Iubirea prin excelență (I Ioan IV; 8), Care Se sălășluiește doar în sufletul care iubește sincer, dezinteresat, ceea ce ne conduce la gândul că El este și uman, cu toate că e Dumnezeu, pentru că Se coboară și locuiește în noi înșine, dându-ne puterea de a progresa, de a depăși orice obstacol care ar putea zădărnici unirea harică cu El. Prin urmare, iertarea sinceră și iubitoare presupune și uitarea răului care ți s-a pricinuit. Așa înțelege credinciosul că poate și trebuie să ierte: din toată inima, din tot sufletul, cu toată puterea, cu toată convingerea, cu întreaga ființă. Iartă și sufletul, iartă și inima, iartă și rațiunea, iartă și trupul, deoarece toate alcătuiesc un cor, care răsună în mod armonios, intonând o unică simfonie: simfonia dumnezeiască a iertării depline și a iubirii desăvârșite.

Credinciosul dobândește iertare din partea lui Dumnezeu prin intermediul Tainei Spovedaniei, care presupune căință și sinceritate. Spovedania implică harul lui Dumnezeu, implică prezența tainică a lui Hristos între duhovnic și credincios. Creștinul credincios simte o liniște fericită în clipa în care se eliberează de păcatele săvârșite în trecut și care îi apăsaseră sufletul și conștiința, producându-i suferință. Sufletul își are durerile sale – boli complexe – și, de cele mai multe ori, numai printr-un dialog sincer, acestea pot fi îndepărtate. La fel ca și în cazul psihanalizei, un preot duhovnic poate constata, cu toată certitudinea, că simptomele dispar după ce credinciosul își mărturisește și își descrie experiențele ascunse în străfundul minții, experiențe ale unui conștient reprimat. Este cunoscut faptul că un lucru profund refulat în inconștient are efecte puternice asupra unei persoane, iar unele experiențe nefericite din trecut, pot fi cauza unor suferințe actuale.

Pentru o vindecare completă, psiho-fizică, trebuie căutată și identificată originea bolii, urmând smulgerea/eradicarea răului din rădăcină; numai stabilindu-se cu exactitate cauzele se pot elimina durerile. Un om care nutrește ură la adresa altei persoane nu poate să-și găsească liniștea sufletească decât înlăturând acele sentimente care îi provoacă suferința interioară. Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că cel care ține minte răul se lasă, de bună voie, biruit de rău. De ce să sufăr fără noimă? Mă pot elibera de această durere? Dacă da, de ce am nevoie? De voință! Dacă vreau cu adevărat să iert, voi reuși cu siguranță. Iertarea vindecă sufletul și societatea.

Ura este izvorâtă, de cele mai multe ori, din invidie și se manifestă ca un continuu chin lăuntric. Fiecare persoană – care are nădejde în puterea și în ocrotirea lui Dumnezeu și care are încredere în sine – trebuie să se ierte și să se accepte mai întâi pe sine și apoi să îi ierte pe cei din jur (care formează societatea), să-i tolereze, acceptându-le prezența și valoarea. Ura și invidia pot fi și trebuie să fie îndepărtate din suflet, atât prin dialog deschis cu celălalt (cu aproapele), cât și prin comunicare intimă/directă cu Celălalt (cu Dumnezeu). În orice activitate sunt două persoane care lucrează: eu și Dumnezeu. Eu dau voință, iar Dumnezeu îmi oferă putere. Nici eu nu pot reuși de unul singur, nici Dumnezeu nu poate intra cu forța în viața mea. E nevoie, așadar, de conlucrare. În vederea vindecării nu este suficientă identificarea durerii și curățarea plăgii, ci se impune administrarea medicamentului potrivit. Cu alte cuvinte, nu ajunge doar smulgerea păcatului/răului, ci trebuie ca acesta să fie înlocuit cu practicarea virtuții/binelui. În consecință, ura, invidia și exploatarea omului de către om vor fi substituite prin iertare și iubire, contribuind, în mod decisiv, la implementarea incluziunii sociale. Iertarea are un rol terapeutic, fiindcă aduce pace în sufletul celui care știe și poate s-o acorde. Liniștea sufletului contribuie la realizarea echilibrului trupului. Hristos este, prin excelență, Doctorul sufletului și al trupului. Dacă noi, contemporanii, considerăm că vindecarea trupului este o acțiune mai dificilă decât vindecarea sufletului, Hristos ne demonstrează contrariul: trupul se vindecă doar în măsura în care sufletul este vindecat în prealabil.

Preot dr. Cristian Boloș

 

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *