Valoarea deosebită a prieteniei adevărate

Publicat la data de21 august 2017 » 160 Views» De: George Negrea » Religie
 0 stars
Înregistrare to vote!

Societatea actuală se caracterizează printr-o multitudine de elemente care ne pot garanta bunăstarea și împlinirea, dar oricâte beneficii dobândim, ne simțim triști dacă trăim în izolare, dacă nu suntem înconjurați de persoane care să ne țină companie în diferitele etape ale vieții pe care le parcurgem. Simțim nevoia, deseori, să avem lângă noi un umăr pe care să putem plânge, o mână care să ne sprijine, o inimă care să ne trateze cu afecțiune, o rațiune sănătoasă care să ne povățuiască și care să ne mustre în clipa în care greșim. Pe scurt, avem nevoie de prieteni adevărați și sinceri.
Însă, este extrem de dificil să găsești o persoană căreia te-ai putea destăinui și în care să ai deplină încredere. Prietenul adevărat este cel care te ascultă, care încearcă să te înțeleagă, să-ți dea un sfat demn de urmat și care este în stare să te certe atunci când ai apucat pe un drum greșit. Prieten nu este doar cel care te elogiază, ci și cel care are curajul să-ți arate unde, cum și cui ai greșit, luptând pentru îndreptarea ta. De multe ori, o relație de prietenie poate fi mai puternică și mai rodnică decât una de rudenie.
Realitatea cotidiană ne certifică faptul că prietenii se pot împărți în două categorii: adevărați și falși. Această catalogare este dictată de bucuriile sau necazurile prin care trecem. Când avem parte de bani, putere, glorie, așa-zișii prieteni roiesc în jurul nostru, dar când suntem încercați printr-o nenorocire constatăm cu surprindere că majoritatea lor ne-au abandonat. Cei care ne rămân credincioși pot fi numiți prieteni.
O prietenie autentică exclude fățărnicia, duplicitatea. Cel mai periculos om este acela care pretinde că îți este prieten, urmărind doar realizarea propriilor interese. Un dușman declarat te invidiază în mod deschis, în timp ce falsul prieten te urăște în taină, complotând mereu împotriva ta. O prietenie autentică se bazează pe sinceritate, pe respect, pe consecvență, pe într-ajutorare și, nu în ultimul rând, pe iubire. Numai când iubești poți afirma că ești prietenul cuiva. Această iubire curată te ajută să învingi egoismul, invidia, mândria, ipocrizia și să te dăruiești cu întreaga ființă prietenului tău. Cel care-ți este prieten te va îndemna numai spre bine, nicidecum spre o acțiune rea.
Dacă oamenii pot fi sinceri sau mai puțin sinceri, nu trebuie să uităm de cel mai bun prieten al nostru, de Domnul Iisus Hristos, Care Și-a vărsat chiar sângele din dragoste pentru noi, demonstrându-ne că „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi” (Ioan XV; 13). Așadar, prietenia întemeiată pe iubire trebuie să meargă până la jertfa de sine.
În clipele de bucurie să-I mulțumim Domnului pentru toate binefacerile pe care le revarsă asupra noastră, iar în momentele de durere să-I mărturisim necazul, fiind convinși că numai El, ca prieten devotat, ne poate ajuta, dăruindu-ne putere și răbdare spre a învinge orice ispită. Dacă ne vom aduce aminte de Iisus în zilele însorite ale vieții, El Își va aminti de noi în zilele triste pe care le vom avea. Hristos ne numește prieteni ai Săi (Ioan XV; 14), dar ne arată totodată că doar iubirea și prietenia pe care le manifestăm față de semeni ne pot asigura calitatea de prieteni ai Lui. A fi prieten cu El înseamnă a te situa în maxima Sa apropiere și intimitate, prin împlinirea voii Sale. Prietenia implică comuniunea, noi având datoria de a alege o viață în libertate prin virtute, care să strălucească prin fapte bune.
În concluzie, să avem suficientă tărie de caracter pentru a fi prieteni adevărați și sinceri. De asemenea, să fim foarte vigilenți în alegerea prietenilor, să nu ne destăinuim oricui, ci numai celor care ne pot ajuta în realitate. Dacă Îl avem ca prieten pe Hristos, am dobândit cea mai mare avere. Să ne gândim în permanență la cuvintele Sfântului Vasile cel Mare: „Puțini au fost numiți prieteni ai lui Dumnezeu. Cel care are statornică și neschimbată prietenia pentru Hristos, acela este vrednic de prietenia lui Hristos. Prieteni ai lui Dumnezeu și prieteni unii cu alții sunt în realitate numai Sfinții. Nici un om rău, nici un om care nu-i instruit în învățătura evanghelică nu-i prieten al lui Hristos. Frumusețea prieteniei nu face casă bună cu răutatea, pentru că nimic rușinos, nimic nepotrivit nu poate încăpea în simfonia prieteniei”.
*****
Pentru a sublinia cele menționate mai sus doresc să amintesc de prietenia sinceră dintre Sfinții Vasile cel Mare și Grigorie de Nazianz (Teologul), care va constitui mereu un model vrednic de imitat. Această prietenie s-a închegat în perioada studiilor de la Atena (pe la mijlocul secolului al IV-lea), când „prin mutuale confidențe, ei învățară a se cunoaște”, având „aceeași masă, aceeași cugetare, aceeași dorință. Ce încântătoare descriere ne-a lăsat Sfântul Grigorie de petrecerea sa la Atena, mângâiat prin pietate, prin studiu și prin amiciție! ‹‹Se părea că noi amândoi nu formam decât un singur suflet, însuflețind deodată două corpuri… Noi locuiam, ca să zic așa, unul în altul. Noi n-aveam decât un singur scop, virtutea; decât o singură ocupație, de a nu trăi decât în vederea speranțelor viitoare și de a ne dezlipi de acest pământ înainte de a ieși din el… Departe de a frecventa pe acei din condiscipolii noștri ale căror moravuri erau puțin măsurate sau obiceiurile puțin pașnice, noi căutam numai și numai tovărășia acelora care, prin regularitatea lor și înțelepciunea conduitei lor, erau mai proprii a ne duce la bine. Noi știam în adevăr că obiceiul viciului se prinde mai grabnic decât acela al virtuții, precum boala se comunică mai cu lesnire decât sănătatea. Același motiv ne făcea a alege dintre științe nu pe cele mai plăcute, ci pe cele mai folositoare, căci noi cunoșteam că instrucțiunea pentru tineri poate fi deopotrivă un izvor de edificare sau un început de ruină, după subiectele la care se aplică cineva… Noi nu cunoșteam decât două drumuri: unul, și acesta era principalul, acela al sfintelor noastre biserici, pentru a primi acolo învățămintele dascălilor; celălalt, acela al școlilor. Tot restul, serbări, spectacole, adunări, banchete, noi le lăsam celor ce găseau acolo vreo plăcere…››”. (A se vedea: Sfântul Vasilie, Arhiepiscopul Kesariei Kapadokiei (329-379), trad. de Iosif, Mitropolit Primat, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1898, pp. 31-32).

Preot dr. CRISTIAN BOLOȘ

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *