“Tot ce am este de la Dumnezeu. Dar eu mă consider cel mai mic” – Arhiereul Justinian Chira.
Ce dovadă de smerenie! De fapt, toată viața Înaltpreasfințitului Justinian Chira a fost trăită sub spectrul smereniei, cu toate că ea a fost presărată și cu luări vehemente de poziție atunci când situația o impunea. Modelul de viețuire al ierarhului nostru nu a fost altul decât Arhiereul Veșnic, Domnul Iisus Hristos, pe Care L-a urmat îndeaproape prin pilda vieții sale. Am avut dese discuții cu Î.P.S. Justinian și de fiecare dată simțeam că mă găsesc în afara timpului; în prezența sa, timpul trecea pe negândite și uitam de mâncare și de odihnă. Este ceva nemaipomenit. Este vorba despre o stare de smerenie, despre o bucurie și o liniște pe care Înaltpreasfinția Sa le transmite cu o ușurință nebănuită: “Voi nu știți ce probleme frumoase și importante vorbesc cu fiecare. Vine omul gol și se duce total altfel. Sunt foarte importante discuțiile. Tot ce-i pozitiv este lucrarea lui Dumnezeu; de aceea nu putem să fim mândri niciodată. Eventual, putem fi mulțumiți”.
Întreaga noastră viață este darul lui Dumnezeu, trebuind să oglindească iubirea divină. Întemeierea unei familii reprezintă revărsarea binecuvântării dumnezeiești asupra acelei comuniuni stabilită între un bărbat și o femeie, care se va extinde prin nașterea copiilor și consolidarea unui cămin familial: “Mama, tata și pruncul alcătuiesc o Sfântă Treime peste care Se odihnește Dumnezeu, scrie Î.P.S. Justinian. Atunci când o familie este credincioasă, întreagă și curată, peste casa creștină plutește Duhul lui Dumnezeu ziua și noaptea, dacă slujitorul lui Dumnezeu (preotul) o binecuvintează și o sfințește cu rugăciunile lui”.
Remarcăm cât de importantă este conexiunea care trebuie să existe între familie și Biserică. De altfel, fiecare familie poate să devină o mică biserică în clipa în care acolo domnesc iubirea, credința, rugăciunea, pacea și într-ajutorarea. Într-o astfel de familie este prezent Însuși Dumnezeu. Este esențial ca fiecare familie creștină să cheme acasă preotul spre a săvârși rânduiala “Sfeștaniei”, rugându-se fierbinte pentru propășirea în bine a locuitorilor casei respective. În cadrul acelei slujbe minunate, preotul sfințește apa și stropește apoi cu ea fiecare încăpere, semn că binecuvântarea Domnului pătrunde în acea casă. De asemenea, preotul pecetluiește pereții casei cu semnul Sfintei Cruci, așezând familia sub ocrotirea Crucii și cerându-I Domnului s-o ajute să se ferească de rău, să facă binele și să rămână în pacea divină. Orice activitate se impune a fi începută, susținută și încheiată cu Dumnezeu, aducându-I mulțumire pentru toate, fiindcă tot ce avem provine de la El. Însă, dacă am dobândit cele dorite prin darul lui Dumnezeu și munca proprie, se impune să fim extrem de atenți ca nu cumva să cădem în mândrie. Mândria ne “ajută” să pierdem tot ceea ce am agonisit. Ca atare, dragii mei, să ne păstrăm întru smerenie, considerându-ne întodeauna, așa cum ne învață arhiereul Justinian, “cei mai mici”. Acesta este, zic eu, secretul vieții: să rămâi modest în pofida tuturor succeselor pe care le înregistrezi de-a lungul efemerei existențe pământești. A fi smerit nu ajunge doar să recunoști că ești păcătos, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, ci să te consideri chiar nevrednic de darurile primite de la Dumnezeu. Putem face acest lucru atât prin rugăciune, în intimitate, cât și prin felul nostru de a fi, știind că pilda vieții poate construi, dar poate și distruge. În tot ceea ce întreprindem, ar fi bine să ajungem la acel nivel la care să simțim o intensă mulțumire sufletească generată de sentimentul datoriei împlinite. Ne le putem realiza perfect pe toate, dar cele făcute trebuie să poarte amprenta unor activități reușite și folositoare celor din jur.
Smerenia nu exclude încercările. Și un om smerit poate să sufere anumite încercări. Acestea au chiar menirea de a-i testa cu adevărat statornicia în credință, stăruința în rugăciune, dar și puterea voinței, acea persoană putând deveni un exemplu concret pentru ceilalți. Discutam într-o zi cu un tânăr a cărui mamă trecuse la cele veșnice la vârsta de cincizeci de ani. Era foarte trist, dezamăgit, îndurerat și revoltat, luându-L la rost pe Dumnezeu pentru suferința abătută asupra lui, motivând că mama sa fusese o persoană credincioasă și, în special, plină de smerenie. Am încercat să-l liniștesc, vorbindu-i despre frumusețea vieții de după moarte și ajutându-l să înțeleagă faptul că mama sa va fi mereu un înger păzitor pentru el. Continuând discuția, am aflat că acea femeie dusese o viață grea alături de soțul ei, care căzuse în patima beției și a jocurilor de noroc, risipind bunurile casei. Tocmai comportamentul violent al soțului ei, la care se adăuga și neascultarea copiilor, au determinat-o să se îmbolnăvească grav și, în final, să treacă în veșnicie, luând cununa biruinței. Auzind aceste lucruri, i-am spus: “Dragul meu prieten, să știi că Dumnezeu nu a făcut nicio nedreptate. Tu te întrebi obsesiv: de ce Dumnezeu îi ia pe cei buni și nu pe cei răi? Fiindcă numai cei buni pot ajunge în Împărăția lui Dumnezeu. Prin modul în care voi, copiii, v-ați comportat cu mama și tatăl vostru cu soția lui (mama voastră), ați dovedit că nu aveți nevoie de ea. Dumnezeu a avut nevoie de ea, așa că a chemat-o la Sine; i-a curmat suferința și a trecut-o în fericire. Însă, mama v-a iertat și de acolo va continua să se roage pentru voi și să vă ocrotească. Pe pământ a fost mică, dar în Rai este mare, deoarece se scaldă în iubirea și lumina lui Dumnezeu. Roagă-te și tu toată viața pentru sufletul ei blând și smerit!”
Drumul spre biruință trece și prin suferință, iar Dumnezeu face întodeauna dreptate. Rânduiala Lui nu poate fi contestată. După ce trece un timp de la durerea pe care am avut-o și analizăm mai atent ceea ce s-a întâmplat, realizăm că într-adevăr așa trebuia să decurgă totul spre binele nostru. Dialogul pe care l-am amintit, l-a ajutat pe acel tânăr să conștietizeze mai profund sensul vieții trăită cu Dumnezeu și că doar mândria de care suferea l-a împins să se eschiveze înaintea Domnului în loc să ceară ajutorul Său pentru a traversa mai ușor încercarea. Acel dialog i-a dat de gândit în ceea ce privește atitudinea pe care o va adopta față de viitoarea lui soție și educația pe care le-o va acorda copiilor cu care îl va binecuvânta Dumnezeu.
Există multe modalități prin care ne putem păstra întru smerenie. Una dintre ele presupune a iniția și a menține legătura cu Dumnezeu prin rugăciune. Un om smerit își transformă viața într-un altar de rugăciune pentru semeni și pentru sine, pledând pentru iubire în detrimentul egoismului. Când ne rugăm și lăcrimăm sincer, Dumnezeu ne ascultă în tăcere și ne răsplătește la vedere, la timpul potrivit; știe El când suntem pregătiți să primim ceea ce cerem. Să avem răbdare și să fugim de deznădejde! Maica Domnului și Sfinții se vor ruga neîncetat cu noi și pentru noi: “În momentul în care ne rugăm, Sfinții sunt lângă noi, numai că sunt ca și după un paravan de sticlă opacă și de aceea nu-i vedem. Dar ei ne aud!… Tot ce am este de la Dumnezeu. Dar eu mă consider cel mai mic!”, exclamă cu atâta smerenie, modestie și siguranță în glas scumpul nostru arhiereu, Justinian Chira.
